Concertul s-a încheiat. Muzica mai stăruie însă în amintirea împletită strâns cu toate cuvintele. Poate că sună patetic, dar, pentru mine, ochii dirijorului de cor răspândesc pe scenă lumina şi pacea sufletului său. Din această categorie face parte şi Ildikó Kalló, conferenţiar universitar doctor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Extensia Piatra-Neamţ. Surâzătoare şi plină de vioiciune, domnia sa spune că auditorul va găsi în arta corală o oază de linişte şi împlinire sufletească, deoarece vocile umane rezonează cel mai bine cu sufletul omului.
– Sunteţi de acord să începem cu puţină istorie personală?
– Da. Traseul meu profesional începe în 1977, când, după moartea mamei mele, în 1976, tatăl meu m-a înscris la Liceul de Muzică, actualmente Colegiul Naţional de Muzică „Sigismund Toduţă”. Am urmat 12 ani de muzică la specialitatea vioară, unde mi-am însuşit noţiunile muzicale de bază, ani în care, locurile fiind limitate, m-am „măsurat” de două ori cu cei mai buni dintre cei buni, în examenele de admitere susţinute la finele claselor a VIII-a, respectiv a X-a. Apoi, după o scurtă perioadă „în câmpul muncii”, la Fabrica de ţesătorie „România Muncitoare” din Cluj-Napoca, între anii 1990-1991, am decis să dau admitere la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, instituţie care m-a fascinat încă din copilărie. Licenţele le-am obţinut după cum urmează: în 1996 la specializarea Pedagogie Muzicală, în 1998 la Dirijat cor academic, în 2013 la Canto clasic. Mi-am completat studiile urmând cursuri de studii aprofundate de Stilistică dirijorală, susţinând lucrarea de disertaţie în 1999. Între anii 2003-2006 au urmat studiile doctorale, finalizate cu teza intitulată „Arta corală din Transilvania-etape, stiluri, personalităţi”, coordonator prof. univ. dr. Ştefan Angi. Din anul 1998 sunt angajata Extensiei din Piatra-Neamţ a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, instituţie care, de-a lungul celor douăzeci de ani de existenţă, şi-a schimbat de trei ori numele. Am obţinut pe rând titlul de asistent universitar (1999), lector (2004), conferenţiar (2008), la Facultatea Teoretică, predând de-a lungul anilor douăsprezece discipline, dintre care cele mai importante sunt: Ansamblu cor, Dirijat cor, Sisteme de educaţie muzicală, Repertoriu vocal şi practică instrumentală didactică, Practică pedagogică. Între anii 2003-2006 am fost dirijorul corului şi orchestrei Bisericii „Sf. Mihail” din Cluj-Napoca, iar din 2015 sunt dirijorul grupului coral „Extensio” din Piatra-Neamţ şi dirijorul corului Bisericii reformate „Törökvágási református templom” din Cluj-Napoca.
– Cum trebuie înţeleasă muzica din perspectiva dirijorului de cor?
– Partitura, adică documentul scris, poate fi însufleţită de dirijor numai cu ajutorul ansamblului pe care îl conduce; în acest sens, dirijorul nu poate exista fără ansamblu, deoarece el este mediatorul care zămisleşte opera de artă, tălmăcind intenţiile compozitorului conform pregătirii profesionale pe care o are. De aceea, mai întâi, dirijorul trebuie să fie un bun psiholog şi pedagog desăvârşit, dar, deopotrivă, şi un foarte bun muzician.
– Dar din perspectiva coristului?
– Coristul priveşte partitura cu ochii muzicianului, din perspectiva înălţimii, a ritmului, a dinamicii, a textului. Dar toate stările sufleteşti, emoţiile pe care aceasta le transmite îi sunt dezvăluite de către dirijor. Dirijorul este acel interpret care poate recrea partitura după cunoştinţele şi trăirile sale lăuntrice din momentul concertului. Coristul îl urmăreşte cu atenţie, şi se adaptează la viziunea interpretativă a conducătorului. Desigur, toate acestea sunt precedate de un lung şir de repetiţii, în care coristul şi dirijorul îşi pun de acord concepţia interpretativă. Cu cât dirijorul are o bogată şi profundă practică corală, cu atât mai uşor va mânui şi va comunica cu ansamblul, va înţelege mai bine nevoile şi trăirile coristului.
– Cum se creează legătura dintre dirijor şi cor?
– Cred că între aceşti doi participanţi în actul artistic este o legătură ombilicală. Coristul, oricât de bun cunoscător al muzicii şi implicit al partiturii ar fi, nu poate făuri opera de artă fără intermedierea dirijorului. Iar acesta, la rândul său, nu îşi poate pune în valoare trăirile artistice fără implicarea eficientă şi participarea directă şi avizată a coristului. Legătura dintre aceştia este ca o osmoză, niciunul nu poate exista fără celălalt, interdependenţa este termenul care caracterizează cel mai bine legătura dintre cei doi.
– Se poate descoperi uşor talentul în arta corală?
– Depinde din ce perspectivă privim această întrebare: talentul dirijorului, al compozitorului, al coristului? Putem avea răspunsuri din toate punctele de vedere. Talentul dirijorului se poate măsura în capacitatea sa de adaptare la diversele situaţii interpretative: cor bun – lucrare grea; cor bun – lucrare uşoară; cor mediocru sau slab -lucrare grea; cor mediocru sau slab – lucrare uşoară. Iată câteva situaţii pe care un dirijor le întâlneşte de-a lungul carierei sale. Capacitatea dirijorului de a crea muzică de bună calitate în orice condiţii, ne arată talentul sau lipsa acestuia. Adaptabilitatea, simţul echilibrului în ceea ce priveşte abordarea diferitelor tipuri de repertoriu denotă, de asemenea, talentul sau lipsa acestuia la un dirijor. Compozitorul, la rândul său, este principalul actor al actului artistic, deoarece de la el porneşte opera de artă. Modul de concepere a partiturii, gradul de dificultate, mesajul artistic şi estetic al partiturii create, toate aceste fac parte din talentului muzical pe care un compozitor îl posedă sau nu. Coristul, pe care îl lăsăm de obicei la urmă, este actorul fără de care nu poate prinde viaţă lucrarea corală. Acesta trebuie să fie sensibil, receptiv, ordonat şi dispus să urmeze dirijorul într-un mod necontenit, subjugându-şi câteodată propriul ego şi propriul mod de a se manifesta cerinţelor dirijorului. Coristul este mereu un actor colectiv, el îşi asumă acest rol şi se identifică cu el. Talentul coristului, după opinia mea, constă în puterea de a se mula pe cerinţele dirijorului, de a-şi nega propriile dorinţe în încercarea de a îndeplini dorinţele dirijorului. Desigur, de cele mai multe ori acestea converg într-o interpretare a lucrărilor muzicale agreate de ambele părţi.
– Ce vă menţine entuziasmul de a face muzică zi de zi?
– Este o întrebare foarte dificilă şi în acelaşi timp uşoară. Aş întreba: ce mă determină să respir? Muzicianul face muzică aşa cum omul inspiră şi expiră. În cei 12 ani de liceu de muzică ne-am format deprinderile de a studia în mod regulat, apoi la facultate ni s-a confirmat că a face muzică înseamnă a repeta zi de zi. Pentru noi, muzicienii, faptul că lucrăm, că studiem, reprezintă normalul, cotidianul; este ca şi respiraţia, nu îi dăm importanţă şi nu o conştientizăm până în momentul golului de aer.
– Ce reprezintă pentru dvs. arta dirijorală?
– Dirijatul l-am descoperit în facultate. Sunt o fire exhibiţionistă, îmi place să mă arăt publicului. Ca violonist nu am avut foarte multe ocazii să demonstrez acest lucru. În 1993, la primul meu concert public în calitate de dirijor, am simţit pentru prima dată acea emoţie pe care publicul ţi-o oferă fără să îl priveşti în ochi. Arta dirijorală, pe de altă parte, este ca o magie. Tu, dirijor, poţi converti un întreg ansamblu să îţi fie partener, să te simtă, să îţi urmărească cele mai fine şi rafinate mişcări, chiar şi gânduri. Actul dirijoral bine făcut este magic. Ambele părţi implicate, atât dirijorul, cât şi coristul, sunt fermecate de opera de artă pe care o înfăptuiesc şi cu care delectează şi cuceresc publicul auditor.
– Cum e truda cu studenţii?
– Eu cred că majoritatea studenţilor înţeleg mesajul nostru şi încearcă să se identifice cu cerinţele şcolii noastre. Feedback-ul se vede la inspecţiile de gradul I, cel mai înalt grad didactic din învăţământ. Cea mai mare satisfacţie o avem atunci când vedem că discipolii şcolii noastre îşi fac meseria cu profesionalismul şi devotamentul cu care noi am încercat să îi înarmăm de-a lungul studiilor de licenţă şi master.
– Are şi părţi mai puţin plăcute profesia dvs.?
– Desigur, ca orice meserie, şi aceasta îşi are limitele ei inferioare. Una dintre acestea este neputinţa profesională a coriştilor raportată la exigenţele mele artistice. Câteodată abordez lucrări aparţinând compozitorilor de seamă ai istoriei muzicale universale şi autohtone, dar, deseori, întâmpin obstacole de ordin comprehensiv şi o neputinţă tehnică a coriştilor în a executa partitura, ce vin din lipsa unei instruiri muzicale de bază. Altă dată studenţii vin cu o pregătire foarte lacunară şi suntem puşi în situaţia de a ne întoarce până la bazele scris-cititului muzical, dar acest lucru nu ne-a împiedicat niciodată să le oferim o educaţie temeinică, caracteristică şcolii clujene.
– Când aţi simţit că v-ar plăcea să vă îndreptaţi spre acest gen de muzică?
– Dacă vă referiţi la muzica corală, aceasta este o „cucerire” a anilor de facultate. Fiind instrumentistă, până la începerea studiilor de Pedagogie Muzicală, nu am avut ocazia, decât foarte răzleţ, să mă apropii de arta corală. Dar, la această specializare, având două ore de dirijat şi trei ore de ansamblu cor în fiecare săptămână, am cunoscut şi am aprofundat marile capodopere ale genului. Apoi a urmat înscrierea la specializarea Dirijat cor academic, unde am cunoscut un însemnat repertoriu coral, vocal-simfonic şi de operă. În afară de pregătirea de bază, în perioada 1992-1998 am beneficiat de cursurile Academiei Bach, un stagiu anual de câte o săptămână, oferit de docenţi din Germania, de la Academia Bach din Stuttgart, ocazie cu care mi-am lărgit orizontul privind muzica barocă şi, în special, cea vocal-simfonică; apoi a urmat practica corală efectivă în ansambluri corale bisericeşti, dar şi ani buni în Corul „Antifonia”, dirijat de prof. univ. dr. Constantin Râpă, şi Corul „Kós Károly”, cor studenţesc dirijat de compozitoarea Magyari Zita. În aceste formaţii am învăţat tehnica corală, mi-am format auzul şi deprinderile muncii colective, dar am avut parte şi de relaxarea oferită de turneele pe care le-am realizat în ţară şi peste hotare.
– Există perfecţiune în muzică?
– Cineva a spus foarte bine că muzica este arta care se poate savura la diverse grade de performanţă. Desigur, există perfecţiune în muzică; ea este oferită de cele mai mari nume ale interpretării muzicale, dar, alături de performanţele acestora, atunci când o interpretare a atins sufletul auditoriului căruia i-a fost destinat, aceasta a atins perfecţiunea. De exemplu, studentul care a reuşit să cânte curat o operă muzicală fără să aibă studii de specialitate prealabile, dar pentru care performanţa înseamnă însăşi desluşirea partiturii, realizează un pas foarte mare, o mică perfecţiune în muzică de fiecare dată când concertează cu succes. De asemenea, un cor bisericesc dacă a reuşit prin cântul său să aducă atmosfera de rugăciune şi meditaţie în liturghie, atunci putem spune că a atins perfecţiunea. În acest sens totul este relativ. Câteodată nici cei mai mari nu reuşesc să ajungă la sufletul auditorului, iar altă dată un ansamblu cu posibilităţi mai modeste entuziasmează publicul în foarte mare măsură.
– Cum concepeţi rolul muzicianului în societate?
– Muzicianul zilelor noastre trebuie să depăşească condiţia de animator al vieţii culturale. El are menirea de a fi formator al gustului artistic, deoarece el transmite mesajul artistic al operelor muzicale, atât ale celor din trecut, cât şi ale celor din epoca contemporană. De aceea, rolul său în societate este unul foarte important, având în vedere faptul că producţiile artistice sunt prezente, nu numai în sălile de concert, ci şi în mediul virtual.
– Ce posibilităţi de afirmare au astăzi tinerii muzicieni?
– Muzicianul de azi are o paletă foarte diversificată de afirmare. În general, absolvenţii instituţiei noastre sunt la bază profesori de educaţie muzicală sau de instrument/canto, dar sunt destui care cântă în ansamblurile filarmonicilor sau ale operelor, sau sunt liber profesionişti şi cântă la diverse evenimente, se asociază în formaţii. Avem studenţi care participă la show-uri televizate, alţii cântă muzică populară, deci posibilităţi există, dar fiecare dintre ei trebuie să se autoevalueze în mod corect şi să îşi găsească locul în genul muzical ce îl reprezintă cel mai bine, şi unde performanţele lui sunt la cote maxime.
– Pe cine recunoaşteţi ca mentor?
– Mentorul meu, cel care m-a format şi m-a încurajat în această meserie, este şi va rămâne maestrul Florentin Mihăescu, un dirijor şi un om deosebit. Dar alături de domnia sa ar trebui să enumăr întreaga pleiadă de profesori ai şcolii clujene care m-au format ca muzician şi ca dirijor. Lista ar fi foarte lungă, dar nu pot să nu îi menţionez pe cei care au avut influenţă directă asupra evoluţiei carierei mele de dirijor şi dascăl: prof. univ. dr. Ştefan Angi, îndrumătorul meu de doctorat, prof. univ. dr. Gheorghe Victor Dumănescu şi prof. univ. dr. Cornel Groza, profesorii mei de dirijat, prof. univ. dr. Cristian Misievici, fondatorul instituţiei noastre, care a avut încredere în mine şi m-a cooptat în echipa de debut a instituţiei.
– Care-i în opinia dvs. compozitorul care va rămâne mereu un punct de referinţă pentru arta corală?
– Arta corală nu se poate limita la un nume de compozitor, deoarece a existat o perioadă a istoriei muzicale numită „Polifonia vocală a renaşterii”, unde sute de compozitori au creat nestemate ale literaturii corale, apoi romantismul şi muzica secolelor XX-XXI, care abundă de creaţii corale cu o valoare inestimabilă. Pentru mine vor rămâne de referinţă doi compozitori români, poate pentru că i-am cunoscut şi am avut o relaţie sufletească specială cu ei: Tudor Jarda şi Vasile Spătărelu.
– Ce dăruieşte cel mai mult arta corală oamenilor?
– Este greu de răspuns la această întrebare, deoarece trebuie să stabilim cine sunt acei oameni pe care îi atinge arta corală. Pentru corist, arta corală, cântatul în cor, este un mod de viaţă, este locul unde se simte „acasă”, este colectivul căruia îi aparţine, este satisfacţia oferită de partiturile studiate, este sentimentul de împlinire sau de dezamăgire în urma concertelor susţinute. Auditorul va găsi în arta corală o oază de linişte şi împlinire sufletească, deoarece vocile umane rezonează cel mai bine cu sufletul omului, iar arta corală, lucrând cu vocea, câteodată reuşeşte să îi dezvăluie cele mai rafinate sentimente lăuntrice care sunt transmise către auditor şi receptate de acesta.
A consemnat Violeta MOŞU