Mircea Titus Romanescu: „Arta e un moment de acumulare prin linişte”

– Propun să începem interviul nostru cu o discuţie despre obiectivele şi realizările Fundaţiei „Mircea Titus Romanescu”.

– Obiectivele fundaţiei sunt legate de misiunea sa şi anume integrarea artelor vizuale contemporane în cultura vechilor ţinuturi din România prin redescoperirea vechilor trasee cultural-spirituale şi crearea de trasee contemporane, în vederea creşterii notorietăţii acestor zone şi interconectarea lor cu alte zone culturale din ţară şi din lume. În acest scop, în 2017, am iniţiat un prim proiect la Câmpulung Moldovenesc, intitulat Simpozionul naţional de pictură şi sculptură „Rarăul- Mit şi Simbol”, redefinit în următorii ani ca „Întâlnire” (locul: Gura Humorului, anii 2018, 2019).

De ce Câmpulung Moldovenesc? Pentru că aici există Muzeul „Arta Lemnului”, unic în ţară dar şi în Europa, un reper de la care noi am pornit. Astfel, ne-am gândit să constituim în cadrul acestui muzeu o colecţie de artă modernă şi contemporană, pe care muzeul nu o avea. Acest gând a fost împărtăşit domnului profesor Horea Paştina, obţinând astfel acordul de participarea a unor artişti fondatori ai importantului grup artistic „Prolog”: Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, împreună cu Matei Lăzărescu (Paris), Valentin Scărlătescu (Paris) şi alţi artişti importanţi afiliaţi grupului. Astfel, am atins un alt obiectiv, acela de conservare a patrimoniului realizat la faţa locului, în timpul simpozioanelor, prin constituirea colecţiei de artă modernă şi contemporană, donată prin generozitatea artiştilor, Muzeului „Arta Lemnului” din localitate.

Mereu am adus şi aducem tineri lângă noi, de regulă foşti studenţi ai artiştilor participanţi sau recomandări ale acestora. Deşi povestea noastră pare puţin elitistă, am vrut să facem „alt­ceva”, n-am vrut să amestecăm lucrurile, să punem alături persoane incompatibile. Am încercat întotdeauna ca baza grupurilor noastre să fie prietenia şi respectul reciproc. Asta am învăţat de la „Prolog”, care îşi datorează lunga supravieţuire acestor principii ale înţelegerii între membri, ajungând la acea iubire care conduce toate acţiunile noastre şi care este crezul nostru comun, constituindu-se de fapt într-un element al culturii de grup.

Începând cu 2019 am deschis un nou traseu cultural, în localitatea Tarcău-Neamţ, locul de naştere al „Doamnei acuarelei româneşti”, Iulia Hălăucescu, iniţiind astfel Simpozionul naţional de acuarelă ce poartă numele marii artiste. Pentru cei ce nu ştiu, în localitate Tarcău există un „Muzeu al acuarelei” (din câte ştim, unicul în ţară) ce poartă numele marii artiste. În muzeu se găsesc peste o sută de lucrări de pictură şi acuarelă, semnate şi donate de artistă, la constituirea muzeului. Grupul de acuarelişti participanţi la Simpozion – amintim pe Corneliu Drăgan Târgovişte, Grigore Carată, Mirela Hagiu, Iosif Haidu, Arcadie Răileanu şi subsemnatul –, a donat Muzeului de Artă „Iulia Hălăucescu” din Tarcău lucrări realizate în timpul Simpozionului, contribuind astfel la completarea colecţiilor muzeului cu o colecţie de acuarelă contemporană, care se dezvoltă an de an.

Şi cum nu puteam uita momentul aniversării centenarului, în 2018 am iniţiat proiectul unei expoziţii de portret contemporan intitulat „Portrete ale Marii Uniri”, un proiect amplu (care s-a realizat doar cu fonduri proprii), la care au participat 20 de artişti din ţară. În cadrul expoziţiei au fost prezentate mari figuri ale momentului ce şi-au adus contribuţia la realizarea Marii Uniri. Expoziţia a fost itinerată, în an aniversar, în 4 locuri importante din ţară: Muzeul de Istorie din Piatra- Neamţ, Palatul Culturii din Iaşi şi la Cluj, cu colaborarea Muzeului de Etnografie şi Folclor, apoi în anul următor, 2019, am încheiat cu expoziţia de la Sala C. Brâncuşi – Palatul Parlamentului din Bucureşti.

În sprijinul obiectivului promovării artiştilor din Grupul Fundaţiei şi produsului artistic, în perioada 2017-2020, am realizat două albume de artă dedicate acţiunilor noastre: albumul Simpozionului Câmpulung Moldovenesc, „Rarăul – Mit şi Simbol” (2017) şi albumul „Portrete ale Marii Uniri” (Bucureşti, 2020).

În anul 2020 aveam programată la Piatra- Neamţ o altă „Întâlnire”, cu membri ai grupului „Prolog” şi prietenii acestuia, în cadrul unui proiect grandios. Şi pentru că pandemia nu ne-a permis această întâlnire, am organizat în parteneriat cu Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” şi Complexul Muzeal Judeţean Neamţ expoziţia care a celebrat trei ani de existenţă a grupului Fundaţiei, la Muzeul de Artă. Nu au fost prezenţi toţi membrii, dar au fost lucrările lor, văzute pe viu şi mediatizate. Figura centrală a evenimentului a constituit-o prezenţa maestrului Mihai Sârbulescu.

Alte obiective pe care ni le-am propus au fost legate de educaţie şi crearea unei sinergii între artă şi turism. Astfel în taberele/simpozioanele noastre, cu noi au lucrat şi copii, iar turiştii au fost încântaţi să găsească ceva nou şi deosebit în locurile în care noi ne desfăşuram activitatea. Unii dintre ei au şi recunoscut şi transmis mai departe că acolo îşi desfăşurau activitatea nişte artişti foarte mari. Altfel spus vectorul acesta cultural creat de noi în colaborare cu primăriile locale şi sponsorii începe să se pună în evidenţă şi să funcţioneze, în special datorită faptului că ne-am întâlnit cu oameni care au înţeles din puţine vorbe, că este în folosul obştii ceea ce facem noi. Asta am realizat noi în cei patru ani de activitate. O fi mult, o fi puţin, important sau nu, vă las pe dvs. şi cititorii revistei să apreciaţi.

– Dacă revenim la pictorul Mircea Titus Romanescu, aş fi curioasă să aflu prin ce se caracterizează stilul „Romanescu”?

– Eu practic nu mi-am dat seama că am un stil, deşi la un moment dat, colegi de-ai mei care mă urmăresc de ani de zile, mi-au spus că au recunoscut o lucrare de-a mea într-o secvenţă televizată. Asta spune ceva… înseamnă că există ceva. Desigur că eu îmi recunosc stilul, dar dacă ajunge cineva din opinia colectivă să-l recunoască, înseamnă că s-a format. Dar eu nu pot spune că îmi doresc să am un stil. Pe mine mă interesează mai mult să mă dezvolt decât să mă opresc şi să mă blochez într-un stil. În naivitatea noastră putem avea ideea că vom avea timp, mai mult decât a avut Andreescu sau alţii care s-au dus de tineri, de aceea trebuie să înţelegem că nu definitivarea unui stil contează, ci dezvoltarea. Eu cred că de fapt nici nu-ţi ajunge o viaţă pentru a reuşi să faci ceva de care să fii mulţumit. Horea Paştina a spus în lucrarea sa „Ascult şi privesc”, că un pictor adevărat se formează abia după ce se formează omul. Asta mută orizontul destul de departe pentru că unii copilăresc foarte mult, se adună greu, dar abia când te formezi ca om cu adevărat, începi să lucrezi şi pentru tine şi vii cu ceva personal.

– Reveniţi deseori la o lucrare considerată terminată?

– Aici sunt mai multe direcţii. Există lucrări de care nu eşti mulţumit şi atunci le dai deoparte, le întorci cu roţile în sus, sau cu faţa la perete, ca să ieşi din atmosfera lor. Pot relua o lucrare după ani de zile. Uneori văd imediat o soluţie. Sau se întâmplă ca tu să nu vezi nici o soluţie foarte mulţi ani şi să apară cineva în atelier, căruia să-i placă lucrarea şi să te pună în situaţia să recunoşti că tu nu ai înţeles ce ai făcut. Între artist şi forţele invizibile de deasupra noastră există o relaţie specială.

– Autoportretul vă tentează?

– Da, fac mult autoportret. Este foarte adevărat că autoportretul te cam deconspiră şi trebuie să ai şi curajul să te deconspiri permanent pentru că uneori te poţi simţi ca în povestea împăratului gol, care se credea foarte bine îmbrăcat.

– Vă consideraţi pictorul unor „stări”?

– Este în primul rând cazul acuarelei, care poate fi o pictură de stare, pentru că ea se petrece atât de repede şi e o notaţie a stării în care te afli. Ştefan Hotnog spunea la un moment dat că el nici nu se apucă de lucru până nu crează o anumită legătură cu subiectul. Despre aceasta vorbeşte şi Horea Paştina în cartea sa „Ascult şi privesc”, în care este vorba despre o carieră întreagă de profesor universitar modern, şi în care găsim multe îndemnuri pentru cei ce vor să facă pictură: „Observ. Pornesc de la observaţie. Atâta frumuseţe, folos şi rost în jur”. Este vorba de o stare de comuniune între pictor şi ceea ce redă el.

– Aveţi o cromatică preferată?

– În general pornesc de la mai multe game, deşi anumiţi esteticieni şi teoreticieni spun că e bine să începi cu o gamă foarte restrânsă pe care s-o controlezi foarte bine. Paleta mea e foarte bogată iar gama se formează din acomodarea cu subiectul, până se stabilizează. Mă atrag foarte mult contrastele şi culorile foarte aprinse. Îmi place intensitatea lui Van Gogh. Simt că am şi o sămânţă expresionistă în suflet, şi cred că este şi normal, pentru că suntem în oraşul în care a trăit Lascăr Vorel. Cred că expresionismul este un dat energetic al zonei noastre.

– Care sunt personalităţile care v-au marcat arta? Sunteţi discipolul cuiva?

– N-aş putea spune că sunt discipolul cuiva, iar toţi cei cu care am studiat în viaţă m-au marcat, dar fără să mă deformeze. Doar m-au format, foarte discret şi foarte cald, fără să atingă nişte resorturi din care eu să nu-mi mai revin. Am început cu Ştefan Hotnog, cu care am lucrat în vacanţele mele şcolare de la Piatra-Neamţ, în anii ᾿60. Am fost atins şi de influenţe ale lui Gheorghe Şaru, în al cărui atelier am pictat o scurtă perioadă înainte de plecarea sa în S.U.A., dar pe care mai târziu l-am înţeles. Am lucrat doi ani în atelierul din Bucureşti al Elenei Uţă Chelaru – un maestru cu o vedere modernă asupra artei şi o femeie extrem de bărbătoasă şi de hotărâtă, o adevărată luptătoare, de la care am învăţat foarte multe şi pe plan uman. Un rol extraordinar l-a avut şi Simona Vasiliu Chintilă, care venea verile la Piatra-Neamţ şi care m-a ajutat şi m-a sprijinit mult. Influenţa hotărâtoare în formarea mea au avut-o lucrările lui Paul Cezanne, cubiştii cu Picasso şi Georges Braque – pe ultimul l-am apreciat în mod deosebit şi mi-ar fi plăcut să pot lucra ca el. Mai nou, am maeştri în continuare: îmi place extraordinar de mult ce au lucrat şi lucrează maeştrii Horea Paştina şi Constantin Flondor. Şi căutarea continuă…

– Ce reprezintă căutarea, cercetarea în viaţa dvs.?

– Este esenţialul. De foarte multe ori mă pierd în problemele vieţii şi simt că trebuie să mă opresc şi să mă întorc puţin înapoi, ca să plec din nou. Dar niciodată nu mai merg pe acelaşi drum. Motorul cercetării şi creaţiei se reia mereu. Mă străduiesc mereu să înţeleg mai mult şi să aduc ceva nou.

– Să revenim la acuarelă…

– Acum zăbovesc un pic la acuarelă, deoarece vreau să sprijin fundaţia. Apariţia acesteia în 2017 a reprezentat pentru mine un moment de schimbare de direcţie, spre domeniul managementului cultural. Acum vin şi nişte legături: pentru a putea dezvolta în continuare acest simpozion de acuarelă de la Tarcău, trebuie ca cineva să fie foarte dedicat acestui scop. Pe partea artistică eu sunt cel interesat şi dedicat, iar prin munca mea trebuie să sprijin acest fenomen, pentru a crea un nucleu de artişti acuarelişti de renume.

– Ce părere aveţi despre privitorul de artă al zilelor noastre?

– Privitorul actual se îndepărtează de artă, pentru că el a înlocuit arta cu ecranul telefonului, e satisfăcut de Netflix, de reţelele de socializare, de alte lucruri. Arta e un moment de acumulare prin linişte. Culmea este că această pandemie a întors oamenii la valorile de bază, deoarece au început să se întrebe despre rolul familiei, despre casă, lecturi sau absenţa lor. Copiii din ziua de astăzi, spre exemplu, au o inteligenţă extraordinară şi e păcat să nu-i atragem spre cultura adevărată.

A consemnat Gianina BURUIANĂ