Dumitru Bezem este un mare colorist care îndrăzneşte să pună laolaltă culori intense, într-o armonie secretă, descendentă din moştenirea creativă a picturii clasice româneşti.
Pictura sa este un imn sublim al sufletului, care evocă, şopteşte şi provoacă stări interioare, impresii, emoţii, care sunt fixate pe pânză cu o sensibilitate artistică intim legată de talentul său şi de alegerile sugestive de culoare. Tuşele penelului artistului sunt oglinda unei izbucniri lirice traduse într-o poveste icastică care dezvăluie puterea expresivă a culorii între nuanţe, gradaţii, variaţii, capabile de vizualitate reprezentativă intensă.
Toţi cei care-i preţuiesc pictura ştiu că dependenţa sa pentru culoare în care nuanţele par să nu aibă sfârşit se numeşte simplu: FLOARE… Roşu, albastru, violet, galben, violet, verde – culori ale imediatului sau indicii care ies din labirintul pulsaţiilor onirice, tuşe de culoare care dilată şi prelungesc haloul psihic care însoţeşte gestul. Petale satinate sau cărnoase, vii sau supuse unor amintiri, pe care timpul riscă să le facă reziduuri melancolice ale unei realităţi de intimitate rănită.
Pentru Dumitru Bezem, floarea nu este o simplă circumstanţă a naturii, ci ceva emblematic, o valoare adăugată minunii naturii, o formă devoţională care, în fond, este o vocaţie poetică pentru care fiecare trăsătură de penel devine un cod aplicat realităţii, un „eu”, narator care face din sugestie un nou stimul perceptiv.
Florile pictorului sunt imaginea fermă a unei realităţi care, în cele din urmă, pare a fi luată în considerare doar ca o completare a unei lumi făcută din petale. Şi asta pentru că totul pare să se învârtă în jurul unui mac, a unui crin sau a unui iris…
Florile lui Dumitru Bezem nu sunt un motiv pentru iluzionismul mimetic, ci legătura dintre realitate şi uimire, în care artistul denotă o amprentă personală, folosind un limbaj autonom capabil să evite îmbălsămarea hibernantă a adevărului.
Rigoare şi emoţie, vivacitate şi eleganţă, echilibru şi armonie – acestea sunt câteva trăsături definitorii ale pânzelor semnate de Dumitru Bezem. De remarcat şi concepţia spaţială remarcabilă privind structura lor, construită cu transparenţe sugestive cromatice, într-un flux dansant, într-o expansiune emoţională care face ca sufletul să vibreze.
În faţa acestor tablouri suntem investiţi cu sunetul cromatic al unei energii picturale explozive irepresive. Se pare că în ele predomină o nouă fizică, astfel încât culorile şi sunetele, într-un fel de fuziune magmatică, ajung la noi traversând valurile aceluiaşi alfabet spectral. Astfel, intensitatea, dispoziţia, amestecurile de culori, în funcţie de proporţiile care nu sunt niciodată egale, sunt, dincolo de semnul figurativ, când foşnete domolite, când zgomote domestice estompate… Când strigăte prelungi de bucurie, când pauze elegiace devenite tăceri muzicale… Astfel, ca într-o lume a magiei şi iluzionismului, culorile devin sunete pentru urechile noastre. Privindu-le, auzim cu ochii noştri… Ceea ce nu e puţin.
Pentru toţi iubitorii de artă adevărată, florile lui Dumitru Bezem sunt subiecte ale prezentului şi ale trecutului care ne amintesc că totul, ca şi omul, nu trăieşte şi nu moare în zadar.
Ioan SEREDIUC