Matematicianul Daniel Ioan Tătaru s-a născut pe 6 mai 1967, la Piatra-Neamţ. A absolvit Liceul „Petru Rareş” (1985) şi Facultatea de Matematică din Iaşi (1990), cu o lucrare despre ecuaţiile Hamilton-Jacobi în spaţii Banach, distinsă cu Premiul „Gheorghe Ţiţeica” al Academiei Române de Ştiinţe (1994). Din 1992 este profesor universitar doctor.
S-a remarcat la olimpiadele internaţionale (Premiul I la Praga, 1984, şi Helsinki, 1985). A plecat în S.U.A., acolo unde a predat ştiinţele matematice la mai multe universităţi, parcurgând ierarhia universitară. În prezent, este profesor de matematică la Universitatea Berkeley din California.
Societatea Americană de Matematică i-a acordat „Böcher Memorial Prize” (2002).
Este membru de onoare al Institutului de Matematică al Academiei Române de Ştiinţe (2004).
A fost selectionat ca cercetător al Fundaţiei „Simons” în 2013, iniţial pentru următorii cinci ani, şi apoi pentru încă cinci ani. Anul următor a fost primit în Academia Americană de Arte şi Ştiinţe din Statele Unite, iar în 2019, în Academia Europeană de Arte şi Ştiinţe.
Este Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ, titlu acordat în 2013.
Rădăcinile
– Stimate Domn, cam aceste lucruri se ştiu, de către oamenii care nu v-au cunoscut până la plecarea Dumneavoastră spre America. Să începem cu „rădăcinile”. Nu cu cele pătrate. Cu cele pe care americanii le numesc „roots”. Primii paşi într-ale matematicii cine vi i-a îndrumat? Cine v-a deschis apetitul?
– Bunica de pe mamă a făcut facultatea la Iaşi, chiar înainte să înceapă războiul, aşa a ajuns profesoară de matematică în satul unde a trăit ea, în Boteşti, cam la 20 km de Suceava. În copilărie am petrecut mult timp cu bunicii şi ea a fost cea care m-a învăţat.
– Aţi trăit în mediul rural?
– Părinţii mei au trăit în Piatra-Neamţ, o parte din anii de grădiniţă şi vacanţele le-am petrecut la ţară.
– Cum găsiţi acum lumea satului?
– Ultima dată am ajuns pe acolo acum câţiva ani. Pe scurt, impresia mea a fost că satul românesc este în schimbare.
– Despre şcoala primară şi liceală, ce puteţi spune?
– La şcoala primară, cu ajutorul bunicii, am descoperit Gazetele matematice, acele reviste de care probabil vă amintiţi, unde rezolvam problemele şi trimiteam în plic rezolvările. Alte amintiri dragi sunt olimpiadele, care mă motivau să învăţ cât mai mult.
Despre Profesorul Gheorghe Dumitreasa şi prima alegere: Iaşiul în locul Bucureştiului
– Ce vă amintiţi din anii de liceu?
– Profesorul care m-a ajutat cel mai mult în perioada adolescentină, este domnul profesor Gheorghe Dumitreasa, de la liceul „Petru Rareş”. Era puţin sever şi foarte exigent, dar un profesor genial. Cu dânsul am reuşit să ajung la olimpiadele internaţionale. Astfel, trimestrele din primăvară a tuturor claselor de la liceu le-am petrecut la Bucureşti. Făceam un fel de „cantonament al matematicii”, unde aveam acces la orice fel de informaţii despre această disciplină, şi unde orele erau susţinute de profesori universitari.
– Anii de studenţie?
– Sincer, mie nu mi-a plăcut să locuiesc în Bucureşti. În clasa a XII-a, eu mă gândeam totuşi, să merg la facultate la Bucureşti, însă domnul profesor Dumitreasa mi-a prezentat varianta Iaşiului. Am mers împreună la Iaşi, unde am făcut cunoştinţă cu domnul profesor Viorel Barbu, care la acea vreme era rector la Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Ulterior, dânsul mi-a devenit îndrumător.
Profesorul Viorel Barbu, omul determinant pentru viitoarea carieră în domeniul cercetării
– Aşadar am ales să rămân la Iaşi, acesta fiind un oraş mult mai calm, mai liniştit faţă de vuietul Capitalei.
Armata am făcut-o înainte de admitere, iar domnul profesor Eugen Popa, un alt dascăl de la Iaşi, mi-a dat cărţi să citesc pentru a veni din armată pregătit. Cărţile conţineau material cam pâna la nivelul anului trei de facultate, bineînţeles numai în anumite direcţii.
Partea mai importantă a anilor de studenţie a început în anul doi, când am luat un curs cu domnul profesor Barbu, şi cam la vremea aceea a devenit el îndrumătorul meu.
Încă un amănunt important, pe la începutul secolului XX, un ieşean pe nume Alexandru Miller, care s-a întors din Germania după doctorat, a fondat o bibliotecă de matematică la Iaşi, care la ora respectivă era una din cele mai dotate biblioteci de matematică din ţară. Cei de la universitate mi-au oferit accesul la această bibliotecă, asta fiind una din promisiunile lor. În mod normal, studenţii nu aveau acces în acea bibliotecă, poate doar cei mai buni studenţi din anii trei-patru.
Revenind la domnul profesor Barbu, la un moment dat acesta m-a invitat la seminarul lui, unde mi-a dat sarcina să ţin o prezentare în faţa mai multor profesori. Evident emoţiile au fost mari, dar în final nu a fost ceva foarte greu de făcut. Din acel moment a început să lucreze cu mine.
– Dânsul a văzut calităţile pe care le aveţi şi a continuat să vă îndrume într-un alt mod decât o făcea cu un student oarecare.
– Pot să vă spun că problemele pe care mi le-a sugerat au fost absolut superbe. Când sugerezi probleme unui student, urmăreşti câteva scopuri: vrei să înveţe ceva, vrei să fie ceva care este foarte aproape de cercetarea curentă şi să fie o problemă deschisă. Aceste lucruri le-am realizat după ce am devenit şi eu la rândul meu îndrumător. Domnul profesor Barbu m-a tratat ca pe un student în doctorat.
Acum totul pare trivial, avem acces la toate informaţiile posibile, însă la acea vreme lucrurile erau extrem de închise. Şi ca matematician din România, accesul la ce se producea în acel moment în lume era foarte dificil. În nici un caz nu te puteai baza pe reviste, pentru că ele aveau o întârziere de trei-patru ani între momentul producerii unei lucrări şi momentul publicării, şi nici măcar nu le aveam pe toate la Iaşi. Singurul fel de a avea informaţia la zi era prin conexiuni personale, iar domnul profesor Barbu era sursa acestor informaţii.
Începe experienţa americană a matematicianului Daniel Tătaru
– Cum a fost cu plecarea în State?
– Facultatea am terminat-o în 1990. Lucrul interesant este că am terminat după Revoluţie. Înainte de aceasta, perspectiva care mi se deschidea nu era una foarte bună. Erau acele repartiţii. La început te repartizau ca profesor într-un sat, pentru că oraşele erau blocate. Însă, la câteva zile de la Revoluţie, domnul Barbu mă cheamă la Iaşi să completez câteva formulare şi îmi spune că voi pleca în America, pentru un program de doctorat. Nu aveam idee în ce mă bag. Îmi puneam multe întrebări, dar eram foarte entuziasmat.
A fost momentul care mi-a schimbat viaţa. Când am terminat facultatea la Iaşi, mă vedeam deja profesor şi când m-am dus ca student în doctorat în Virginia, am fost şocat să văd că am primit la un curs, teme. Acolo am avut noroc de doi îndrumători foarte simpatici, soţ şi soţie, el italian şi ea poloneză, Roberto Triggiani şi Irena Lasiecka. Programul de doctorat a fost pe matematici aplicate, tema de teză am găsit-o singur, dar cei doi m-au îndrumat în direcţii noi, să nu mă plafonez, să caut mereu subiecte noi şi interesante.
Am terminat doctoratul foarte rapid, după doi ani de doctorat, pentru că unele cursuri au fost echivalate cu ce am făcut în România, la facultate. Când am ajuns în State, planul meu glorios era să mă întorc acasă după ce termin repede cu doctoratul. Aveam o poziţie de preparator la Iaşi care fusese nou inventată pentru viitori doctoranzi.
Bineînţeles că după ce am stat doi ani în America, mi-am dat seama ce oportunităţi sunt acolo. Cei doi îndrumători m-au încurajat să rămân şi să aplic pentru o poziţie. Am aplicat în patruzeci de locuri, iar ofertele au venit de la treizeci şi a trebuit să aleg. Aici am avut un moment complicat, pentru că trebuia să pun totul în balanţă şi să o aleg pe cea mai bună. Interesant este faptul că nu am primit ofertă de la universitatea unde sunt acum, mai exact Universitatea Berkeley din California.
Am ales Northwestern University, în Chicago, o universitate mai mică, privată. A fost o alegere bună, un loc cu condiţii foarte bune de lucru, un loc unde să îmi găsesc singur direcţia. Am scris şi cu Irena două lucrări, dar preferam să lucrez singur.
La Northwestern am început direct ca asistent, după patru ani am devenit profesor asociat, după alţi trei ani am devenit profesor plin. M-au promovat rapid pentru că voiau să mă ţină acolo. În timpul şederii mele la Northwestern, am mai petrecut şi doi ani la Princeton. Cei de acolo au încercat şi ei să mă recruteze, dar nu am vrut să rămân. Însă perioada de la Princeton mi-a deschis noi drumuri.
– Ce mai putea fi nou pentru Daniel Tătaru?
– Matematica este foarte mare, chiar dacă o împarţi în zece direcţii principale, fiecare direcţie este şi ea împărţită la rândul ei. Este important să avem o privire din ansamblu.
Despre două sisteme de învăţământ diferite
– Dumneavoastră apăreţi foarte puţin în spaţiul public, probabil şi din cauza faptului că nu aveţi timp, dar intuiesc că sunteţi şi o fire mai retrasă.
– Da, nu îmi place să fac chestii publice, de obicei refuz când cineva îmi cere să dau un interviu, dar un plus pentru voi este faptul că sunteţi din Piatra-Neamţ.
– Ne simţim privilegiaţi şi vă mulţumim! Care ar fi diferenţele între sistemele de învăţământ de la noi şi din State?
– Sistemul de învăţământ de la noi este puţin în flux. Dar dacă e să vorbim de perioada în care am învăţat eu, să ştiţi că se făcea şcoală bună în ţară. La nivel de matematică, ce făceam la liceu era la nivel competitiv cu cele mai bune şcoli din America, unde nu sunt multe şcoli de profil. Cursurile care se făceau la noi în anul întâi de facultate, acolo se făceau în anul trei. O diferenţă ar fi că aici cursurile erau toate obligatorii, în timp ce dincolo studentul îşi alegea din primul an ce cursuri să facă.
– La noi există opinia că inteligenţa americană este adunată de pe întreaga planetă. Fără oamenii de ştiinţă de alte naţionalităţi, ştiinţa din State ar fi mult diminuată. Este aceasta o prejudecată?
– Poate în anumite domenii au recrutat din toată lumea, dar pentru matematică, care este o ştiinţă fundamentală şi cercetarea nu are întotdeauna aplicaţii imediate, este mai mult o chestie de oportunităţi. Matematicienii s-au dus unde au avut oportunităţi mai bune de muncă, de cercetare, lucruri pe care America le oferă.
– Cunoaşteţi americani care sunt matematicieni de vârf?
– Dacă vreţi nişte numere, uitaţi-vă la studenţii care ajung la doctorat în matematică. Este o diferenţă între universităţile private şi cele publice. La cele private, pot în jur de 60% să fie străini, iar restul americani, la cele publice e invers.
Omul Daniel Tătaru din afara sferei ştiinţifice. Amintiri din copilărie
– Ce vă place să faceţi în timpul liber aici, în vacanţă?
– Îmi place să mă întâlnesc cu prieteni din timpul liceului, îmi ajut părinţii şi mai fac sport.
– Mă gândesc că fiind matematician, aveţi viaţa mai riguros structurată faţă, dacă e să comparăm, de un scriitor, care, prin firea sa, este mai boem. E adevărat?
– Sincer, sunt un om al acţiunii. Dacă mă întreabă cineva ce fac în timpul liber, mă gândesc că eu timpul liber nu prea îl am. Mereu am ceva de făcut. Printre altele, sportul îmi ocupă o parte din timpul liber, mai exact fotbalul, mersul cu bicicleta, iar acum, acasă, am mai jucat şi ceva tenis de câmp. Sunt şi un jucător pasionat de bridge.
– Aţi jucat tenis în copilărie, în studenţie?
– Când eram copil, m-am dus, ca toţi de vârsta mea, la Casa Pionerului şi am vrut să mă înscriu la clubul de şah, dar m-au pus la tenis. Am stat un an la tenisul de câmp, după care m-am mutat la tenis de masă.
Rămânând la anii copilăriei, îmi amintesc de Muzeul de Ştiinţe Naturale, care este în apropierea casei alor mei. Noi, copiii, mergeam pe Cozla şi căutam pietricele mai speciale, pe care, mai apoi, le duceam la Muzeu. Cei de acolo le primeau şi, în schimb, aveam voie să intrăm pe gratis. Cu siguranţă nu erau acele pietricele importante pentru ei, dar, astfel, ne încurajau să le trecem pragul.
Despre tineri şi pasiunile adevărate ale vieţii fiecăruia dintre ei
– Cum e educat copilul american?
– Nu e diferită educaţia copilului american, faţă de copilul român. Timpul liber este mai mare la copiii de aici, timpul liber al copiilor americani este puţin mai structurat.
– Cum vi se pare ideea şcolii on-line faţă de şcoala fizică?
– Clar e mai bun contactul direct. În pandemie ne-am adaptat cu toţii, dar eu cred că asta a fost un câştig. Am câştigat deprinderea de a folosi sistemele digitale. La nivel universitar nu a fost greu, ne-am adaptat cel mai rapid.
– Ce le-aţi transmite tinerilor?
– Ar trebui să îşi găsească pasiunea şi de acolo vine restul. Există această orientare care să aducă banii, care poate să fie pe termen scurt sau lung, dar poate aduce mai puţine mulţumiri sau fericire pe termen lung. Este o vorbă, dacă faci ceea ce îţi place, nu trebuie să munceşti o singură dată în viaţă, şi acest lucru într-adevar se aplică.
– Care ar fi motivele pentru care aţi iubit matematica?
– Probabil că este un aspect intuitiv, pe măsură ce creştem realizăm la ce ne pricepem, la ce ne face plăcere să facem, vorba aceea „pofta vine mâncând”. Nu poţi şti de la început că îţi place matematica. Ultimul lucru pe care vreau să îl mai spun este că într-adevăr am plecat în America şi viaţa mea profesională este acolo, dar de-a lungul timpului am încercat să mai ajut şi aici în ţara natală. Am avut studenţi români, am mai participat la multe activităţi de matematică, congrese, sunt editor la reviste de matematică din România. Am încercat să ajut înapoi, în locul din care am pornit. Un mare avantaj al vieţii academice este că ne gestionăm singuri timpul, nu stă nimeni după noi să ne zică ce şi când să facem.
A consemnat Valentin ANDREI