* Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie citirea a tot ce se publica în literatura română, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, după care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său.
* Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce ştii că este adevărat în gândirea ta şi pentru ceea ce simţi că este frumos în închipuirea ta, numai aceasta îţi pune pe frunte semnul celor chemaţi. Şi dacă un tânăr cu minte şi cu inimă, dar care se îndoieşte încă de sine, ne-ar întreba: „Prin ce să cunosc dacă sunt dintre cei aleşi?”, i-am răspunde repetând un aforism zis odinioară: „Acela are vocaţiune, care în momentul lucrării se uită pe sine”. Căci ceea ce împiedică atâţia oameni, de altminteri inteligenţi, de a vedea bine, de a gândi adevărat şi de a scrie frumos şi ceea ce îi condamnă să rămână totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalităţii lor în interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului.
* Precât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.
* Poetul e din naştere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naştere la adevăratul poet, nu e dispoziţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoţională spre a se înfăţişa în forma frumosului.
* Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte, şi chiar acolo, unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem a face cu un simţământ estetic, iar nu cu o amărăciune personală.
* Regina României (Elisabeta), admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la curte şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un «Bene-Merenti» sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă?
* Ce fericire, dar şi ce nefericire, să fii un om superior înzestrat. Să înţelegi lumea, să faci perceptibil glasul în care o mie de lucruri se exprimă printr-o mie de limbi, să te simţi una cu nemuritorii tuturor secolelor – este o fericire asemenea celei mai înalte ce poate fi cunoscută pe pământ. Dar umbra este adâncă. Căci sensibilitatea este accentuată în aceeaşi măsură şi ecoul durerii în suflet este înmiit (şi adesea, din cauza unor lucruri ce nici nu sunt resimţite de restul lumii).
* Cuvintele de amor fericit sau nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele; nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea tot copie rămânea, şi el se refugia în melancolie impersonală într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aici „Luceafărul”.
* Aşadar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filozofie impersonală ce o aveai întotdeauna, adaugă-i ceva veselie şi petrece prin excursia în frumoasa Italie şi, la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este şi va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române. /Titu Maiorescu în scrisoare către Mihai Eminescu (1884)
* Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi răspunderea mare. Tu dai sfatul după natura ta. Aceasta însă rareori se potriveşte cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel înţelege el. Sfătuind prudenţă, produci slăbiciune, şi unde cereai tărie se aplică violenţă. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt, şi el şi-a pierdut măsura.
* Eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi.
* Între un diamant şi o grămadă de pietriş cui i-ar fi alegerea grea? Aşa, între aprobarea unui om cuminte şi aplauzele zgomotoase ale mulţimii.
* Cu cât o rimă este mai uşoară, cu atât este mai ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată „guriţă-garofiţă”.
Titu MAIORESCU