Greu de cuprins viaţa unui om, a doamnei Mariana Baroi în doar câteva rânduri. Aş putea aminti faptele deosebite, vorbele de duh sau acuarelele lucrate cu migală, tablourile în ulei… dar nimic nu ar putea reda căldura din vocea dumneaei, lumina din ochi atunci când vorbeşte cu tine.
Biografia începe de obicei cu ziua, anul şi locul naşterii. Eu voi începe însă cu un prim plan, luat în acest moment, anul 2017 când doamna împlineşte 84 de ani.
Distinsă şi discretă, nu doreşte să deranjeze sau să tulbure prin prezenţa dumneaei. Aduce o dulceaţă, un sirop, şi le aşează pe ştergarul pe care l-a netezit uşor cu palma, parcă pentru a-i aminti că vremea trece peste amândoi la fel. Ascultă şi tace. Apoi cineva întreabă ce a mai pictat şi deodată în ochi apare lumina, faţa se destinde şi emană bucurie. Se ridică zveltă şi te invită să vezi ultima pânză. Vede din ce în ce mai greu şi totuşi culorile prind viaţă în tablourile doamnei. Aşteaptă să vadă impresia pe care ţi-o face pictura. Uneori ai senzaţia că ar fi tentată să se scuze că nu a putut mai mult. Mai mult decât cine? Nu poţi compara, nici limita arta. Ca de fiecare dată eşti uimit de armonia, tehnica şi mesajul picturii. Asta nu se capătă la nişte cursuri urmate la Şcoala Populară de Artă pe care le-a urmat acum 40 de ani. Doamna are har. Se joacă pe pânză aşa cum s-a jucat mulţi ani cu copiii, la grădiniţă, când era educatoare. Să nu uităm că „jocul este transpunerea în plan imaginar a vieţii reale, pe baza transfigurării realităţii” (Leontiev). Doamna pune suflet, se dăruie total până la uitare de sine pentru că fără asta lucrarea ar fi lipsită de viaţă.
Mă gândesc cât de mult a putut să încurajeze doamna educatoare Baroi, prin această atitudine, pe cei mici care au avut nevoie de susţinere pentru a se dezvolta şi a căpăta încredere în ei. Meseria aceasta este practicată de multe persoane, dar puţine reuşesc să formeze fără a deforma.
O rogi să-ţi mai arate tablouri. Le expune pe rând, fiecare cu povestea lui şi te laşi prins de vorba domoală, de evenimentele unui timp trecut în istorie, cu poveşti vesele sau triste, toate însoţite de un extraordinar simţ al umorului. Aşa trăieşte zilnic, zâmbind, jucând rolul pe care destinul i l-a menit, oferind celor din jur, familie, prieteni şi copii, susţinere şi încredere.
S-a născut pe 27 octombrie 1933 în satul Vaduri, com. Viişoara, astăzi Alexandru cel Bun.
Părinţii, Cojoc Ana, casnică şi Cojoc Constantin, dulgher, erau oameni gospodari. Cei doi copii, Maria şi Constantin s-au remarcat încă de mici prin îndemânările practice: Mariei îi plăcea să cioplească lemnul cu briciul, fratele, Constantin, „simţea” de mic mecanismele şi cioplea biciclete din lemn.
Până la vârsta de 7 ani, Mariana a trecut prin două cumpene de moarte, un incendiu şi o insolaţie. Am pornit spre viaţă prin moarte, obişnuieşte să spună astăzi doamna Baroi.
Clasele a I-a şi a II-a le-a urmat la Şcoala din Viişoara unde a avut-o ca învăţătoare pe doamna Ludmila Bălănescu, a III-a şi a IV-a la Scoala nr.4, Piatra-Neamţ, cu doamna învăţătoare Gheorghiţă, iar clasele gimnaziale la Liceul teoretic nr. 2, „Calistrat Hogaş”. Războiul întrerupe şcolile şi familia Marianei este nevoită să plece în refugiu pe pârâul Secu, pe munte. Amintirile războiului sunt vii şi clare, dureroase pentru adultul de astăzi.
După terminarea războiului, Mariana Cojoc şi-a continuat studiile la Liceul Pedagogic, profilul Educatoare, absolvind în 1952, la vârsta de 19 ani.
Ca educatoare viaţa a purtat-o pe la Tepeşeni, Bicazu Ardelean, apoi pe la Căminul de copii al Fabricii de cherestea/ SOVROM LEMN, Vaduri şi a ieşit la pensie în 1987 de la Grădiniţa din incinta Şcolii Generale din Vaduri.
Pe 26 ianuarie 1956 s-a căsătorit cu dl. Dumitru Baroi, economist şi au împreună trei copii: Romeo, Mihaela şi Corneliu. Soţul meu a fost un om deosebit, cu suflet nobil!, mărturiseşte doamna Baroi.
La Vaduri, doamna Baroi lucra cu patru subgrupe de copii simultan, clasa fiind obligatorie cu 32 de copii.
Nu era uşoară perioada; nu doar din punctul de vedere al proiectului didactic specific fiecărei vârste, dar mai ales datorită faptului că nu erau jucării suficiente, copiii necesitau atenţie clipă de clipă din partea adultului şi trebuiau menţinuţi în stare de activitate permanentă.
Făcea materiale didactice suplimentare, necesare aplicării programei şcolare, inventa jocuri şi povestiri ca să atingă scopul propus de programă. Desenul era una din tehnicile folosite în procesul instructiv-educativ. Pasiunea pentru pictură era pusă în slujba meseriei.
Din dorinţa de a uşura învăţarea, a transpus în versuri uşoare, accesibile copiilor, povestirile lui Ion Creangă, „Punguţa cu doi bani” şi „Pupăza din tei”. La concursurile interşcolare pe comună a participat cu „Punguţa cu doi bani”, propria dramatizare în versuri şi a fost selectată pentru concursul judeţean, apoi la faza pe Moldova unde s-a dat un singur premiu, premiul I, pe care l-au primit elevii domniei sale. Actori au fost elevii de grădiniţă şi câţiva elevi mai mari.
Harul de a picta a ajutat-o să alcătuiască toată recuzita obligatorie pieselor de teatru: costume şi decoruri. Aşa a devenit totul foarte original, specific tradiţiilor moldoveneşti.
Pereţii claselor i-am pictat cu scene din viaţa satului şi din jocurile copiilor. Am mobilizat mamele în confecţionarea de costume naţionale, necesare la zilele festive.
Munca doamnei educatoare a fost apreciată şi i-a fost decernată Medalia Muncii.
A ocupat funcţia de directoare a Căminului de copii şi apoi a Grădiniţei din Vaduri.
Viaţa doamnei educatoare Baroi Mariana nu a fost deloc uşoară. În anul 1973 soţul se îmbolnăveşte şi este pensionat de boală şi nevoia de bani îi obligă să muncească în plus pentru a putea acoperi cheltuielile casei şi cele ale întreţinerii familiei. Romeo, Mihaela şi Corneliu sunt ingineri acum. La sugestia fam. Elena Niţă Ibrian, familia Baroi face o pepinieră de trandafiri pe care îi vinde la piaţă ca să-i poată ţine la facultate pe cei doi copii mai mari, Romeo şi Mihaela. Având pământ moştenire de la părinţi, statul îi obliga să dea o cotă: găini, porc, viţel. Ca să facă faţă au început să ţină vaci ca să dea lapte la cotă, la stat. Doamna educatoare a muncit ca orice ţăran care avea animale: a prăşit, a adunat fân, a dat la vaci, a muls vacile. A avut 25 de oi. Nici atunci şi nici acum nu se plânge, ci se bucură că a putut să muncească.
Când a venit revoluţia în 1989 nu dăduserăm încă porcul de 100 de kg la stat şi am rămas cu animalul în bătătură. Atât de tare ne-am bucurat de parcă îl primisem de pomană.
Anii de după revoluţie sunt duri pentru doamna Mariana Baroi. În decembrie 1992 îşi pierde soţul şi rămâne singură la casa care până atunci răsunase de atâtea glasuri. Obişnuită cu copii în jur, cu viaţă şi joc, doamna îşi găseşte refugiul în pictură şi în grădinărit.
Aşa a cunoscut-o şi domnul Milord care a venit să cumpere trandafiri şi căruia i-a arătat tablourile dumneaei. Întâlnirea cu domnul Milord a fost providenţială. Pictorul a apreciat tablourile şi chiar le-a comparat cu picturile a doi clasici universali Repin şi Monet (Iarna blândă). A trimis-o cu tablourile în expoziţii colective. Cronica criticului de artă Valentin Ciucă, de la Iaşi, a fost favorabilă şi a încurajat-o să continue să expună. Dl. Valentin Ciucă a dat un interviu la Radio Iaşi despre expoziţia pictorilor din Piatra-Neamţ şi a apreciat picturile doamnei Mariana Baroi în mod deosebit.
Prima expoziţie a avut loc la Şcoala Vaduri. După ce a terminat Şcoala populară de Artă a avut tablouri în expoziţii colective, fiind mereu încurajată de domnul Milord Nicolae.
În anul 1982, la vârsta de 55 de ani are prima expoziţie personală la Galeriile Alfa (în prezent Vorel). La vernisaj vine şi Clement Pompiliu, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din Piatra-Neamţ din acea vreme.
În anul 1994, domnul Lucian Strochi, critic de artă, organizează vernisajul altei expoziţii personale la Casa Franceză. Urmează apoi expoziţii la Casa de cultură, la BCR, la Biblioteca Judeţeană Kirileanu, la Casa Învăţătorului şi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ.
Nu trebuie să fii critic de artă ca să-ţi placă acuarelele şi uleiurile doamnei Mariana Baroi. Peisaje, rădăcini, flori, portrete, picturi marine, sau fantezii, toate emană bucurie şi energie. Multe dintre icoanele pictate de dumneaei deja ascultă tăcute, în biserici, rugăciunile creştinilor.
Mi-a plăcut să pictez natura şi nu mă puteam desprinde de realitate. Picturile marine şi rădăcinile mele sunt fantezii.
Picturile doamnei sunt împrăştiate în toată lumea: în Franţa, Anglia, Austria, Elveţia, Canada, Statele Unite ale Americii. Românii din diaspora vin şi cumpără imagini cu locurile natale.
Acum nu mai este singură, locuieşte cu fiul cel mai mare, Romeo şi cu fiica sa, Mihaela. Îl aşteaptă cu plăcinte pe cel mai mic, Corneliu, să vină în ţară pentru câteva zile. Poate îi mai aduce şi ceva vopsele pentru pictură că altceva nu doreşte. Îşi împarte timpul între gătit, grădinărit şi pictură. Le face cu dragoste pe toate, cu multă creativitate şi asta cred că îi conferă atâta energie.
Discretă, distinsă, nu doreşte să deranjeze pe nimeni. Este atentă la detalii şi maestră în aranjamente. Îşi doreşte să poată vedea ca să mai picteze. Pasiunea mamei pentru drumeţiile pe muntele Ceahlău se transmite şi băiatului mai mare Romeo, care devine un împătimit călător pe potecile muntelui sacru şi „pictor” al imaginilor surprinse cu aparatul de fotografiat. Fiica doamnei, Mihaela şi mezinul Corneliu moştenesc aplecarea mamei spre grădinărit, dar mai ales dragostea pentru albine.
Din rădăcini au răsărit lăstari care se ridică spre lumină. Le-a transmis copiilor dumneaei dragostea pentru natură şi pentru plante, setea de cunoaştere şi respectul pentru miracolul numit „viaţă”.
La mulţi ani, doamnă!
Profesor, Sabina STĂNESCU