• Interviu cu Cristian Ungureanu – prorector al Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu”din Iaşi
– Domnule Cristian Ungureanu vă urăm din nou bun venit în oraşul Piatra-Neamţ, pe care, de această dată îl vizitaţi având ca motiv vernisarea expoziţiei pictorului Gheorghe Pintilie. Ce înseamnă pentru dvs. a fi prorector al Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu”din Iaşi?
– Este un adevărat motiv de mândrie şi împlinire personală, pentru că nu este vorba despre orice, ci despre prima instituţie de învăţământ superior din România, înfiinţată în anul 1860 prin decretele domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a devenit apoi Şcoala de Arte Frumoase, viitoarea Academie de Arte, apoi Academia de Arte „George Enescu” în 1992, şi de patru ani încoace actuala Universitate Naţională de Arte „George Enescu”.
– Cum se împacă activitatea de prorector cu cea de coordonator de mastere şi doctorate şi cu cea de artist vizual?
– Student fiind, am făcut modul de psihopedagogie datorită faptului că l-au urmat şi colegii mei. Eram prin anii ʼ90, tineri aspiranţi la glorie, într-o grupă foarte unită, şi am mers cu ei, că doar nu putea fi decât ceva foarte interesant, deşi eu eram ferm hotărât să fiu artist şi nimic mai mult. Eram îndrăgostit de Brâncuşi şi visul meu era să urmez modelul maestrului meu de suflet şi să ajung în America, unde era polul artei internaţionale la vremea aceea. Ţinta mea pe atunci era New York-ul, unde voiam să mă afirm ca artist. Cum nu aveam nici un contact acolo m-am gândit ca în primă fază să lucrez în Europa, să strâng bani şi apoi să-mi văd visul cu ochii.
În anul IV de facultate am făcut rost de o viză pentru Anglia de la o familie de artişti britanici cu care eram în bune relaţii de prietenie şi care s-au gândit să mă găzduiască o lună la ei. Am dat interviu, am luat viza, a costat mult pentru mine ca student, dar m-am dus. A fost un prim impact special cu arta de acolo, am vizitat Tate, British Museum, National Gallery. Apoi, am cunoscut nişte scoţieni, la care am mai stat încă o lună şi jumătate. M-am întors în România complet schimbat, cu gândul clar de a deveni artist în America, după o perioadă într-o ţară din Europa în care să-mi procur resursele financiare necesare. Am stat şapte ani la Verona dar în al şaselea an a trecut pe acolo fostul meu decan, care mi-a văzut cercetările în domeniul geometriei compoziţionale din artele vizuale, după care m-a invitat să predau în învăţământul superior ieşean. M-am întors la Iaşi după un an de zile de stat pe gânduri, pentru că asta însemna să renunţ la drumul meu spre America. Dar am chibzuit, am pus totul în balanţă, şi am luat această decizie de a reveni în România, decizie cu care sunt foarte mulţumit, pentru că în zilele noastre graniţele sunt deschise şi pot călători mult, fiind ajutat şi de postura academică ce îmi permite şi justifică acest lucru.
Revenind la întrebarea dvs., cele trei posturi se împacă foarte bine, deoarece mă obligă să fiu în contact cu tot ce este nou, pentru ca apoi să le transmit mai departe şi mă obligă să fiu în contact cu tot ceea ce gândesc şi simt studenţii, schimbul de informaţii fiind foarte intens, lucru care mă hrăneşte. Am vocaţie foarte bună de organizator dar şi de profesor, în sensul că ştiu să motivez omul folosindu-mă de mijloacele normale. Dacă descopăr un student talentat fac rost imediat de materiale, pânze, culori – din fondurile universităţii. Apoi mizez şi pe o concurenţă constructivă între ei. Spre exemplu dacă apare un student cu o inteligenţă plastică specială şi realizează lucruri deosebite, încerc să-i încurajez şi pe ceilalţi să ajungă la acelaşi nivel.
– Cum îi contraziceţi pe cei care afirmă că nivelul învăţământului a scăzut foarte mult în ultima perioadă?
– Nu îi contrazic în totalitate. Sunt păreri conform cărora astăzi în educaţie totul este o spoială, elevii şi studenţii nu mai au idealuri, nu mai au identitate sau au nişte valori absolut halucinante. Profesorii nu mai au autoritate şi în general vremurile sunt foarte tulburi. La noi, spre exemplu, vin copii care nu au citit o carte în tot liceul şi noi trebuie să facem cercetare cu ei. Eu le pretind să citească o carte pe semestru, despre care să scrie un eseu, cu pixul pe hârtie iar eu mă poziţionez ca un învăţător faţă de ei. Ei bine, de la un eseu de două pagini am ajuns la unele de 16-18 pagini, ba mai mult, o studentă a făcut şi un pamflet pe marginea unei cărţi, pentru care a obţinut nota 10 pentru frumuseţea stilului.
– Observ că de-a lungul timpului s-au creat şi cristalizat relaţii speciale între dvs. şi artiştii nemţeni.
– În primul rând avem absolvenţi ai Liceului de Arte „Victor Brauner”din Piatra-Neamţ dar şi de la alte licee care urmează universitatea noastră, fie pentru că sunt îndrumaţi aşa, fie pentru că este mai aproape decât celelalte. Aceştia sunt foarte talentaţi şi foarte determinaţi şi întotdeauna ne bucură opţiunea lor pentru noi. Există şi persoane adulte care se orientează spre Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” ca spre a doua opţiune de carieră, cum este spre exemplu domnul Gheorghe Pintilie, din Roman, sau doamna Irina Moldovan, din Piatra-Neamţ. Cu aceştia este altceva, ei au experienţa vieţii, le transmit şi celor foarte tineri cam cum stau lucrurile, îi motivează, îi entuziasmează.
– Şi acum vă pun o întrebare care pare puţin prăfuită, dar sunt curioasă să ştiu cum aţi depăşit perioada pandemiei, având în vedere specificul personalizat al învăţământului plastic?
– Bineînţeles, tot prin mijloacele online şi printr-un plus de inventivitate. Spre exemplu grupa de master, din care a făcut parte şi domnul Gheorghe Pintilie, a avut ghinionul să fie în pandemie. Chiar am privit ca pe un noroc posibilitatea învăţământului online, pentru că ne-a permis să mergem mai departe. Ba chiar am făcut nişte inovaţii pedagogice pe care le continui şi acum: le-am dat tuturor masteranzilor o listă lungă de artişti contemporani, din care să-şi aleagă unul, despre care să afle date care depăşesc internetul, inclusiv prin a intra în contact cu el prin Facebool sau Linkedln. I-am invitat să conceapă un număr de întrebări adresate acelui artist, în special despre arta lui, explorările artistice şi tehnicile folosite. Am avut nişte surprize deosebit de plăcute legate de rezultatele acestor cercetări şi mi-am creat eu însumi o arhivă de artă contemporană pe care altfel nu aveam cum s-o accesez. Şi am aflat niste poveşti de viaţă incredibile ale acestor artişti care justificau opera, alegerile stilistice, simbolurile şi metaforele plastice.
– Vorbeaţi la începutul conversaţiei noastre despre atracţia magnetică pe care a exercitat-o Brâncuşi asupra dvs. Pentru noi toţi este maestrul esenţializării, dar pentru dvs. a reprezentat şi reprezintă sigur mai mult. Ce anume v-a atins atât de irevocabil şi profund la Brâncuşi?
– Foarte frumoasă întrebare! Opera lui Brâncuşi este de o sinteză, de o puritate şi de o frumuseţe dincolo de aspiraţiile modernităţii, şi nu-i numai foarte originală ci şi originară – adică duce până la începuturile fiinţei noastre. Pe de altă parte Brâncuşi, însuşi a afirmat că arta înaltă nu se naşte din suferinţă, ci din bucurie şi înţelepciune. Ori asta m-a atins foarte mult, pentru că începând de la Baudelaire, s-a creat un model nefast în artă şi subliniez asta. Ori eu lupt împotriva lui, atât pe plan pedagogic cât şi artistic. Şi în acest context îl idolatrizez pe Brâncuşi pentru că a restaurat şi a însănătoşit perspectiva asupra artei şi artistului. Şi aşa m-am format şi eu şi sunt pentru bucuria în artă, pentru disciplină, cunoaştere, cultură, sinceritate şi pentru toate calităţile frumoase pe care fiinţa umană le are.
Gianina BURUIANĂ