Intelectual de rară distincţie, de autentică generozitate, profesorul şi pictorul Mihai Agape spune că a te simţi creator, este ceva extraordinar! Eleganţa sa naturală, priceperea de necontestat, tactul şi înţelegerea de care a dat dovadă în procesul instructiv-educativ, reprezintă blazonul autenticei profesionalităţi. Calea spre pictură şi-a croit-o singur. Foarte iubit de confraţi şi de publicul larg, Mihai Agape împlineşte 80 de ani pe 24 martie. Cele mai recente creaţii ale sale au putut fi admirate la Galeria „Lascăr Vorel”, până la sfârşitul lunii martie.
* La Mulţi Ani! Sărbătoriţi peste câteva zile 80 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de activitate creatoare în domeniul artelor frumoase. Cum aţi rezuma biografia dvs., domnule profesor?
– Este uimitor că mă aflu în această postură! Am trăit de toate, şi mai bune şi mai rele, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, iată, pot să mă bucur şi de acest moment aniversar. În termeni de glumă, spun că m-am născut în România Mare, am trecut de al doilea război mondial, am supravieţuit foametei din 1946-1947, am trecut prin tot socialismul şi peste o bună parte din orânduirea asta socială mai greu de definit! (…) După facultatea de arte plastice, în 1969 am părăsit Iaşul şi m-am stabilit la Piatra-Neamţ. În 1973, mi-am început cariera în învăţământ, pe care am şi încheiat-o după 25 de ani, în 1998, când am împlinit 60 de ani. Din aceşti 80 de ani de viaţă, 42 au fost în câmpul muncii, cum se spunea! Creaţie plastică fac din 1960, mai întâi în cadrul Centrului creaţiei populare Iaşi, apoi în cadrul Cenaclului Piatra-Neamţ – Filiala U.A.P. Bacău. Din 1998, sunt membru titular al U.A.P. din România Filiala Neamţ. Încă din copilărie, mi-a fost mult mai uşor să mă exprim desenând, decât să vorbesc. Elev fiind, umpleam toate caietele cu desene, începând de la ultima pagină!
* Ce s-a schimbat în arta plastică în ultimii ani?
– Astăzi, artele frumoase se numesc arte vizuale. Bazele materiale şi în general, condiţiile de manifestare în acest domeniu, sunt cu totul altele decât cele în care m-am format şi am activat eu. Frumosul din natură şi societate este perceput în alţi termeni, dar, cu aceleaşi deziderate afirmate încă de la începutul secolului trecut în cadrul curentelor moderniste. (…) În ce mă priveşte, trebuie să spun că în permanenţă m-am străduit să mă autodepăşesc, să găsesc o cale de exprimare care să-mi definească personalitatea. După mai multe căutări, am optat pentru simplitate, ştiind prea bine că în pictură, simplu nu înseamnă şi schematic. Dar, mai trebuie găsit şi acel „ceva” greu de definit, care să impresioneze privitorul. Aşa am ajuns să pictez în tuşe largi, renunţând la detaliile migăloase şi mizând pe acorduri cromatice simple şi pe contraste puternice de tonuri, care să pună în valoare mesajul dorit. Cu ceva ani în urmă am adoptat conceptul de „miraj” şi plecând de la peisaj, fac nişte compoziţii închise, sugerând legături între om şi natură. Asta, în pictura de şevalet, în atelier, căci am făcut în permanenţă şi pictură în plein-air, învăţând de la mama-natură şi exersând desenul, care stă la baza oricărui fel de pictură. În acest sens, foarte utile mi-au fost taberele noastre de creaţie plastică, la care am participat mereu. Deci, parcursul meu în creaţia plastică a însemnat multă perseverenţă şi multă muncă, 
fiindcă aşa cum spunea Ştefan Luchian, „poţi să ai talent cu carul dar, dacă nu munceşti, este degeaba!”.
* Care a fost evenimentul de viaţă care l-a impresionat în mod deosebit pe Mihai Agape?
– La 41 de ani m-am căsătorit cu profesoara Paraschiva Boca. Făcea şi ea activitate de creaţie plastică în paralel cu serviciul la catedră. În 1981 s-a născut fiica noastră Maria-Mihaela. Acesta a fost evenimentul din viaţa mea, care m-a impresionat cel mai mult! Până atunci fusesem un singuratic, nu ştiam ce înseamnă să fiu familist. Pe lângă faptul că terminasem cu viaţa amăgitoare de celibatar, certitudinea că destinul meu ia o altă turnură, devenind tatăl unui fetiţe, mi-a dat adevăratul sens al vieţii pe care o aveam de parcurs. Satisfacţiile vieţii de familie, m-au răsplătit din plin! Cu timpul, am descoperit că – citez o zicere – copiii sunt capitalul iar nepoţii, dobânda! Mara şi Victor ne înseninează bătrâneţile şi dau sens vieţii pe care o mai avem de trăit.
* Să spunem că şi scrieţi. De unde provine pasiunea de a-ţi aşterne gândurile, ideile, sentimentele pe hârtie?
– Da, scriu proză. Probabil că este vorba de afinităţile dintre artă şi literatură. Am cochetat cu literatura şi în tinereţe dar, am debutat abia în 2012 cu romanul „Lampa care întinde morţii prada”, apoi peste doi ani, pe aceeaşi temă, am finalizat romanul poliţist-justiţiar-psihologic „Eşecul fatidic”. În 2016, a urmat cartea „Himere”, o proză scurtă autobiografică de factură suprarealist-fantastică, premiată în acelaşi an la Festivalul Internaţional de Creaţie „Vrancea literară”. Ambele cărţi au fost bine apreciate de critica de specialitate şi sper că şi de publicul cititor. Au fost publicate cronici favorabile în prestigioasa revistă literară „Convorbiri Literare” – Iaşi, semnate de scriitorul prof. universitar Constantin Dram, iar în presa locală le-a prezentat scriitorul Adrian Alui Gheorghe în revista „Conta” şi scriitorul prof. Constantin Tomşa în „Apostolul”. Scriitorul prof. Emil Bucureşteanu mă prezintă în cărţile sale „Literatura senectuţii” şi în „Poeme nemţene” precum şi în antologia literară „A doua tinereţe”.
* Se spune că a crea înseamnă a anticipa. Şi mai înseamnă a trăi intens şi fertil. Sunteţi de acord?
– Se poate spune şi aşa! Toţi oamenii sunt înzestraţi cu spirit creativ. Denumirea de „artă”, în decursul timpului, s-a extins de la cele şapte arte şi la alte activităţi din diverse domenii, unde arta se întrepătrunde cu meşteşugul şi cu alte elemente. Şi în arta plastică, atunci când arta se ntrepătrunde cu meşteşugul în cel mai înalt grad, putem vorbi de ceva ieşit din comun, adică de creaţie. Să concepi şi să realizezi ceva unic, ceva care te reprezintă sută la sută, înseamnă şi să fii vizionar, să trăieşti intens şi fertil! Mai mult, să te inspiri din realitate, să zămisleşti ceva în imaginar şi să-l aduci în realitate, să te simţi creator, este ceva extraordinar! Mai ales în literatura de ficţiune, să creezi nişte personaje, să faci ce vrei cu ele, să le hotărăşti destinul până într-un final fericit sau trist, să ajungi tu însuţi să crezi că şi ele fac parte din viaţa ta reală!
* Cât de mult a contat faptul că şi soţia dvs., Parasca Agape, v-a însoţit pe acest drum al artelor plastice?
– Parasca desenează şi pictează cu totul în alt fel decât mine. Din acest punct de vedere suntem la antipozi! Compoziţiile ei sunt narative, încărcate cu multe detalii învăluite de acorduri cromatice în surdină, formând arabescuri complicate, care nu ni se dezvăluie de la prima vedere. Face un fel de calambururi sugerând elemente din regnul animal şi cel vegetal în simbioze interesante, rod al imaginaţiei sale neconstrânse de prejudecăţi. Desenează şi pictează cu uşurinţă şi portrete, flori, naturi statice, ancorate mai mult în realism, dar, tot având la bază modelul ei intern. Sigur, având aceleaşi preocupări, ne-am susţinut reciproc, însă, fără să ne influenţăm pregnant în demersurile noastre plastice. Fiecare a mers pe drumul său! Provenim din zone şi din şcoli diferite. Parasca provine din Bucovina şi a făcut facultatea la Bucureşti, avându-l ca profesor pe maestrul Ion Sălişteanu. Eu provin de pe malul Prutului şi am făcut facultatea la Iaşi, îndrumat de maestrul Adrian Podoleanu.
* Veniţi în faţa publicului cu o nouă expoziţie. Ce înseamnă pentru dvs. „o nouă expoziţie”?
– Aceasta este a 23-a expoziţie personală şi o am invitată pe Parasca, aşa cum am mai procedat în ultimul timp. După cum se obişnuieşte, din când în când, cu diferite prilejuri, ieşim în public cu ceea ce am putut să adăugăm la realizările noastre anterioare. Îmi face mare plăcere să ştiu că tablourile mele sunt apreciate şi în unele cazuri chiar dorite de oameni care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mine, ca să zic aşa! Asta ar fi şi o confirmare a faptului că nu am făcut umbră pământului degeaba şi am lăsat ceva în urma mea!
* Spuneţi-ne, vă rog, ce stă la originea unui tablou? Cum se naşte un nou tablou?
– Este dificil de răspuns la o astfel de întrebare, dar, pot să afirm că oricare artist plastic are în mod firesc, modalităţi caracteristice de materializare a ideilor sale. Numai în mare există tehnologii de urmat, căci în amănunt, fiecare îşi are reţeta şi îndemânările lui. În ceea ce mă priveşte, dacă mă preocupă o idee, această etapă durează destul de mult, uneori chiar luni de zile. Lucrul propriu-zis durează mai puţin şi în câteva şedinţe. De aceea, tablourile mele au o alură de spontaneitate. Asta mi se trage şi de la faptul că lucrez şi în natură, unde sunt nevoit să abordez procedee mai rapide şi tehnici adecvate. Dar, în general, nu-mi place să teoretizez! De data asta am făcut-o şi sper să nu fi greşit!
A consemnat Violeta MOŞU