DE CE?…

Mancas Mihai1De-a lungul unei vieţi care acum numără peste opt decenii, de când am început a pune şi a-mi pune întrebări, am voit să ştiu ce rost avem noi, oamenii, pe Terra. Există un scop poruncit al existenţei noastre, ori suntem doar fiind­că… suntem: ca râma, ca efemera şi ca vulturul?

Cum părinţii mei, amândoi cărturari peste măsura profesiei lor, nu au trăit până când aş fi putut discuta cu dânşii de la egal la egal ca putere de înţelegere, Dumnezeu luându-i din această viaţă prea curând, probabil fiindcă avea nevoie de mintea şi de sufletul lor acolo, undeva, în depărtări infinite, de la ei nu am căpătat desluşirile ce li se deschiseseră probabil lor, altminteri nu ar fi fost străluciţi dascăli.

În anii de liceu, numeroşi dacă mă gândesc la mulţimea copiilor rămaşi fără brumă de şcoală, dar prea puţini faţă cu dorinţa mea de a şti, mereu ni se dădeau răspunsuri parţiale, unele pertinente, altele de circumstanţă.

De pildă, asprul şi vindicativul profesor de fizico-chimice Teodoreanu, folosind prea lungi formule matematice şi lanţuri homerice şi geometrice de legături chimice, ne desluşea că totul este mişcare mecanică într-o lume de chimicale şi că doar acesta este sensul existenţei, în general, mişcarea, neexistând un scop anume al speciei umane. Adică suntem pentru că… suntem. Punct?!

În deplină opoziţie, preotul Vasiliu, blajin şi mereu cu un surâs părintesc pe figura-i blândă, propovăduia cuvântul scripturii, un creaţionism biblic atenuat ici şi colo cu păreri oleacă eretice, din afara dogmei. Când fu să ne desluşească, adâncind înţelesurile, paragraful din Geneză cu privire la crearea omului, părintele admira inteligenţa anticilor cărturari evrei, care sintetizaseră excelent volumul şi capacitatea lor de a şti ce rost are omul în Univers. Nu ne-a citat cuvintele „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate … vietăţile ce mişcă pe pământ…”. Poate că i se păreau mai puţin potrivite vremii noastre, când pomenita stăpânire a pământului de către om devenise extrem de periculoasă chiar şi pentru propria-i existenţă ca specie de „stăpâni”. Şi, la urma-urmei, cred că părintele se îndoia că, în necuprinsa-I înţelepciune şi bunătate, Domnul putea da o asemenea poruncă distructivă. Dar cine ştie…

Pe scurt, la întrebarea primară: ce rost avem noi, oamenii, în Univers, nu am căpătat un răspuns concludent, rotund, în anii de liceu.

Au venit la rând frumoşii ani ai studenţiei. Frumoşi? Depindea de „originea socială” să fie suportabili. Dacă aveai nefericirea să te tragi dintr-o familie de comercianţi, de ţărani înstăriţi odinioară, din casa unui preot şi aşa mai departe, pe scurt, dacă veneai din neamul unui „duşman de clasă”, adio studii superioare! La lopată, băieţi! trei ani în „armata cenuşie”, fără dreptul de a purta armă, înlocuită cu roaba şi uneltele de săpat, la Bicaz, la Canalul Dunărea – Marea Neagră, peste tot unde se cerea salahorie necalificată întru „construirea socialismului”…

Studiile superioare semănă izbitor de mult cu şcoala de ucenici. Învăţăm meserie, nu cultură. Nu ai vreme, încovoiat sub mulţimea examenelor inutile, de marxism, istoria URSS, limba rusă etc. să pui întrebări şi nici nu e voie, pentru că toate adevărurile le spusese deja Marele Savant Stalin, Părintele Popoarelor, şi vorba sa este mai tare ca Biblia, întrucât a nu o crede însemna să intri pe mulţi ani la puşcărie, un soi de autodafe modern. Doar o asemănare cu scriptura parcă ar avea, în ceea ce priveşte scopul existenţei umane: „Omul, stăpânul naturii!”. Aferim!

Am avut uriaşa şansă de a-i găsi la locul lor, în Universitate, nu la gherlă, pe cei patru giganţi: George Călinescu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu, dar şi pe alţi renumiţi dascăli universitari: Alexandru Graur, Jacques Byck, Alexandru Dima. Sub privegherea lor, am devenit meseriaşi ai catedrei, vreo nouă dintre colegii mei au fost apoi profesori universitari, câţiva au îmbogăţit literele româneşti … La întâlnirea de 25 de ani după absolvirea Facultăţii de Litere, academicianul Iorgu Iordan afirma că am fost cea mai bună serie a sa la Bucureşti. (Se vede că fuseseră alţii mai buni la Iaşi, de unde venea magistrul.)

Meserie da, am învăţat cu vârf şi îndesat, dar răspuns fundamental la întrebarea despre rostul nostru pe Pământ, ba!

Absolvent de universitate la douăzeci de ani şi profesor la Liceul Seral din Bicaz, îl invidiam în secret pe uriaşul Titu Maiorescu, doctor în Litere şi Filosofie de la Berlin, profesor universitar la aceeaşi vârstă. Ca să vezi…

Pe urmă, dincolo de meserie, torturat de nerezolvarea problemei filosofice la care mă înhămasem de bună voie, a trebuit să citesc o mare de cărţi, mai cu seamă filosofie interzisă în acea vreme, dar şi beletristică semnată de autori celebri, căutând un răspuns. Deceniile au zburat…

Am deschis ochii la lumina unei lămpi cu petrol, într-un sat patriarhal, în care încă mai funcţionau vetrele ca în amintirile lui Creangă şi superstiţiile antediluviene; am privit cu ochi lacomi panorama secolului, trecând de la carul cu boi la aeronavele care mă duc acum de la Bacău la Paris în numai două ceasuri; am văzut de aproape, prin osârdia cosmonauţilor, faţa „cealaltă” a Lunii şi mările roşii ale lui Marte; am trecut de la plăcuţa cu plumb şi de la condeiul cu peniţă klaps la laptop şi de la un singur telefon străvechi, cu bobină, într-o comună, la miile de telemobile care ştiu să facă de toate, până şi musaca…

Şi nici acum nu am răspunsul care să-mi încheie existenţa intelectuală în chip onorabil.

Sper doar că, în marea Sa bunătate, Domnul ne-a dat nouă, oamenilor, o altă misiune, nu cea de stăpâni ai Terrei şi anume datoria de A ŞTI. Să afli, să înveţi, să observi, să compari, să sintetizezi, să înfrunţi contrariile, să ÎNŢELEGI rosturile lumii şi să fii mulţumit că eşti ŞTIUTOR, nu un resemnat la o existenţă larvară, nu urmând îndemnul (DOAR) de a ne înmulţi şi a cuceri Pământul (Ce eroare, Doamne!), ci acela de a fi „după chipul şi asemănarea Sa”, oglinda în care Domnul Dumnezeu se priveşte mereu şi îşi descoperă, mâhnit sau fericit, propriul chip în miliardele de ŞTIUTORI.

De asta voi fi fost menit, precum cele cinci generaţii precedente din neamul meu, să fiu dascăl?

 

Mihai-Emilian MANCAŞ