NOTE DE TRECERE „Ce vrea să spună poetul?”

A-i lipsi pe elevi de bucuria descoperirii poeziei este unul dintre defectele sistemului nostru de învăţământ. Poezia este un instrument de dezvoltare emoţională dintre cele mai bune, însă, din păcate, insuficient şi inadecvat folosit.

Când citim poezie autentică, lumea capătă un fel de solemnitate pe care amănuntele vieţii de zi cu zi ne împiedică să o cunoaştem. Este măreţia care ne consolează de condiţia de muritori pe acest pământ. Totul capătă un sens mai înalt decât rosturile mărunte, deşi umane, pe care suntem în stare să le obţinem în trecerea timpului. Şi nu este deloc o amăgire sau o artificială confecţionare de stări, pentru că frumuseţea poeziei ajunge, în ani, să se infiltreze în sufletul nostru şi să ne determine să ridicăm fruntea când suntem căzuţi, să stăm pe propriile picioare când suntem umiliţi, să ne urmăm idealurile, să nu abandonăm, să fim ceea ce poate că numai în adolescenţa curată şi răvăşitoare am visat.

În multe situaţii de învăţare, poemele se transformă – prin abordări şi interpretări savante şi adesea aiuritoare – în adevărate redute, chiar şi pentru posibilităţile de înţelegere cele mai remarcabile, iar rezultatul este fuga copiilor şi adolescenţilor de poezie, uneori pentru toată viaţa. Iar aceasta este o mare pierdere pentru toată societatea.

De exemplu, căutarea forţată a semnificaţiilor „ascunse” într-un text este una dintre erori. „Ce vrea să spună poetul?” este o întrebare care se aude prea adesea prin clase. Pentru că – o ştim de la Eliot – poemul spune ce spune, nici mai mult, nici mai puţin, iar bucuria poeziei este mai mereu la suprafaţă. Sigur că avem uneori de a face cu mai multe niveluri de conţinut, dar acesta este un alt subiect care poate fi desluşi separat.

În plus, problema alegerii poeziei autentice este, la rândul ei, una spinoasă, pentru că răsfoind cărţile de şcoală te întrebi cum reuşesc autorii de manuale să găsească mai mereu texte nereprezentative pentru scriitorii studiaţi şi nu pe acelea cu adevărat valoroase şi care i-ar face mai puţin nesuferiţi pentru bieţii copii.

Nu este uşor de aflat o soluţie, însă mă gândesc că punerea la cale a unor proiecte naţionale de invitare a poeţilor în şcoli (şi nu a oricăror poeţi, pentru că şi în această ches­tiune s-ar putea să avem surprize nu tocmai confortabile) ar fi binevenită.

 

Psiholog Vasile BAGHIU