Lumea culturală românească a suferit o ireparabilă pierdere, la începutul acestui an. Academicianul, scriitorul, dramaturgul şi scenaristul de film D. R. Popescu ne-a părăsit, luni, 2 ianuarie 2023, la vârsta de 87 de ani. A fost primul câştigător al Premiului Naţional pentru Proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, în valoare de 5.000 de euro, instituit în anul 2017 de Consiliul Judeţean Neamţ şi Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ. Un an mai târziu, la Humuleşti, i s-a decernat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Neamţ. Redactor-şef al revistelor „Tribuna” şi „Contemporanul”, cunoscutul literat a deţinut, între anii 1982 şi 1990, şi funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
D. R. Popescu, o apariţie rară în presă în ultimii ani, a vorbit, într-un interviu acordat în 2017, despre trei dintre cele mai cunoscute creaţii dramaturgice ale sale puse în scenă la Teatrul Tineretului şi despre activitatea scriitoricească şi universul literar actual.
– Cum apreciaţi instituirea acestui premiu naţional?
– Îl consider un succes pentru literatura română, un succes al Uniunii Scriitorilor şi al judeţului Neamţ. Creangă este un geniu, pe care românii îl consideră de mâna a doua. Se înşeală. Geniile nu pot fi decât genii. El este la nivelul marilor noştri creatori şi marilor scriitori ai Europei. Este un premiu care va duce la mai multe apariţii ale cărţilor despre Creangă. El este un scriitor complex. La el, găseşti basmul, găseşti miturile şi diverse categorii de persoane, bune, rele, beţivi, militari, civili etc. Toată gândirea acestor personaje e realistă. Aici am aflat un lucru pe care nu-l ştiam şi anume că Creangă a scris şi poezie. La Editura Academiei, am să vorbesc să scoatem un volum cu poeziile sale.
– Aţi sprijinit mereu scriitorii tineri şi ştiu asta mai ales după ce am citit jurnalul poetului nemţean Aurel Dumitraşcu, intitulat „Carnetele maro”. Mai ştiu că întodeauna aţi fost un dezinteresat povăţuitor.
– Pe Aurel Dumitraşcu, l-am întâlnit la Festivalul „Nicolae Labiş”. Eu am ajuns atunci, de la Cluj, mai târziu şi premiile se dăduseră şi cineva m-a făcut atent că mai există acolo un vraf de manuscrise. Şi le-am citit şi l-am descoperit pe acest băiat, pe care l-am debutat în revista „Tribuna”, l-am invitat la Cluj şi am câteva scrisori de la el. Era un om blând, sensibil. Era un om care credea că va trăi 100 de ani. Acesta este idealul mai multor scriitori: că succesul nu contează acum, ci o să vină el până la urmă. Amza Săceanu era secretar cu propaganda la Neamţ şi am vorbit cu el, să-i găsească un loc de muncă la Cultură. Trebuie să-l laud pe Amza Săceanu, fiindcă s-a purtat foarte frumos cu viaţa unor scriitori.
– Trei dintre cele mai cunoscute creaţii dramaturgice ale dvs. s-au pus în scenă la Teatrul Tineretului: „Muntele” (1977), „Piticul din grădina de vară” (1984) şi „Aceşti îngeri trişti” (1985).
– Piesa „Muntele” se numea, de fapt, „Muntele verde”, dar s-a tăiat cuvântul „verde”, ca să nu pară că e o chestiune legionară, o tâmpenie, de fapt. Un spectacol foarte bun, care i-a impus pe Horaţiu Mălăele şi Rozina Cambos. Eu zic că spectacolele au fost bune, dar orice autor spune acest lucru despre creaţiile sale. Actorii care sunt foarte buni pot juca orice rol. Acesta este marele talent, să ai disponibilitatea pentru orice rol. Cel mai greu este să joci comedie. În comedie, se vede falsul. Pentru un rol dramatic, poţi să mimezi cu puţină ironie, cu puţină tragedie, dar, în comedie, dacă trişezi şi vrei să ai haz mai mare, intri în fals şi imediat se vede. Adică te duce spre estradă. Ori estrada o accepţi ca estradă. Nu te gândeşti la estradă că personajul cutare a trăit o dramă, ci ai mers la spectacol ca să te distrezi, nu ca să să vezi un destin.
– Aţi fost mulţumit întotdeauna de cum au fost distribuiţi actorii în piesele dvs.? Adică au fost aleşi pe măsura subiectului?
– Nu m-aş putea pronunţa. Eu mă gândesc tot timpul la domnul Shakespeare. Câte interpretări s-au dat lui Hamlet sau Ofeliei? E acelaşi text, dar depinde de talentul sau de geniul actorului. Nu poţi fi supărat pe actor, pentru că-l alege regizorul. Eu am fost prieten şi cu Emil Mandric, şi cu Nicolae Scarlat, pe Scarlat îl cunoşteam de la Târgu Mureş, dar nu am vorbit cu ei înainte, cum să pună piesele în scenă. Au fost regizori buni, dar mai puţin norocoşi. Sunt regizori care-s foarte buni, dar, dacă nu intră într-un halou al criticii, nu sunt trataţi la adevărata lor valoare. La Teatrul Tineretului, era un bufet şi actorii mai discutau rolurile şi acolo. Nimeni nu turna în el ca să se îmbete. Era un fel de socializare, cum se spune acum. Teatrul Tineretului tot timpul era prizat de presă ca unul din teatrele cele mai bune din ţară. I-am cunoscut şi pe Ion Coman şi pe Eduard Covali. Piatra-Neamţ este un oraş pe care-l iubesc. A rămas la fel de frumos, nu seamănă a oraş românesc.
– Ce modele literare mai avem? La ce ne raportăm literar în prezent?
– Marele talent trebuie să ţină cont şi de cultura altor ţări. Nu se poate să nu-l citeşti pe Shakespeare, oricine ai fi tu. Eşti un dobitoc, dacă te apuci de dramaturgie şi nu ştii cine-i Shakespeare sau nu ştii cine-s grecii. Trebuie să ştii! Ca ei oricum nu poţi face, dar măcar o să te înveţe nişte lucruri preţioase. Talentul nu prea se învaţă. Avem critici foarte buni, prozatori, poeţi foarte buni. Unii sunt excelenţi şi o să rămână în literatura română. Bunăoară, a murit un mare scriitor, George Bălăiţă, care merita să intre în Academia Română, eu l-am şi propus, dar nu am avut succes. Acest mare scriitor s-a dus şi, din păcate, la înmormântarea lui au fost prezenţi 10 confraţi. Trist. La înmormântarea lui Constantin Ţoiu, un alt mare romancier, s-au dus cinci scriitori.
– De ce i-a uitat lumea?
– Nu ştiu. Ăştia nu erau în găşti. Erau mai singuratici. Pe de altă parte, nu se mai citeşte, fiindcă nu mai sunt tiraje. Cărţile nu sunt cunoscute. Tirajele erau, pe vremuri, formidabile. Astăzi, de-abia apar câteva cărţi şi nu sunt bani. Revistele nu plătesc, iar scriitorii scriu ca să scrie. Nu se poate trăi din scris.
– S-a progresat literar faţă de ceea ce a fost înainte de 1989.
– Nu pot să zic că nu. Au apărut câţiva scriitori care s-au împlinit. Sunt câţiva din generaţia ’80. Unii dintre ei au luat premii de debut decernate de Uniunea Scriitorilor şi s-au dezvoltat, dar, din păcate, alţii dintre ei au murit prea repede şi asta este o mare tristeţe pentru mine, iar morţile lor nu sunt uniforme. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, pentru că mi s-a părut că fiecare a murit altfel. E o mare tristeţe că, pe mulţi dintre ei, care erau în puterea vârstei şi în puterea creaţiei şi care rămân în literatura română, i-am pierdut. Înainte, fondul literar putea să suplinească mai multe lipsuri materiale. Dacă cineva era talentat, putea să ia un ajutor, putea să ia un împrumut, era plătit pentru tot ce scria. Acum, sunt mai puţine reviste, sunt mai puţine fonduri şi sunt publicaţii care nu plătesc niciun leu poeţilor şi prozatorilor. Din ce să trăiască scriitorii aceştia? Aici e o problemă care nu ţine de literatură, ţine de social, ţine de politic şi ar trebui găsită o soluţie pentru tinerii care vin. Înainte, se plătea tot şi mai existau şi tiraje foarte mari. Bunăoară, debutul meu, în 1957, a fost de 10.000 de exemplare. Astăzi, câţi sunt de 10.000 de exemplare?
– Se scrie mult în ziua de astăzi, dar se scrie şi bine?
– N-aş putea să dau un răspuns foarte exact, pentru că sunt şi foarte multe reviste particulare şi nu le citesc pe toate, pentru că nu le primesc. Nu ştiu care este nivelul. S-ar putea să fie foarte buni sau s-ar putea să fie mâine foarte buni. Nu mă pot pronunţa, pentru că nu i-am citit pe toţi.
– Citiţi cărţi, reviste, ziare pe on-line?
– Nu citesc nimic pe internet. Habar n-am. Toată această tehnică nouă n-o cunosc. Nu ştiu să bat nici la maşina de scris. Scriu tot de mână. Am o doamnă pensionară care-mi bate la maşină. Am încercat, mi-am cumpărat acum 40 de ani o maşină de scris. Este foarte frumoasă, este neatinsă.
– Am citit undeva că vă place şi sportul, fotbalul în special.
– Mi-a plăcut, pentru că eu am stat la internat. La internat, în pauze, jucam fotbal în curte, cu nişte mingi de cauciuc. Câteodată, mai jucam şi şah. Acestea erau plăcerile noastre. Am ţinut, la fotbal, cu U Cluj. Mergeam la meciuri şi ne plăcea, pentru că majoritatea fotbaliştilor de la U Cluj erau studenţi la drept, la medicină, se juca din plăcere. Jucam şi noi. Aveam o echipă tânără, a scriitorilor din Cluj, şi am obţinut cea mai mare victorie, 6-1, cu selecţionata chelnerilor din Cluj şi, după acea izbândă, bineînţeles că ei au plătit masa.
Violeta MOŞU