George Călinescu face parte din seria scriitorilor de formaţie enciclopedică, cu o personalitate plurivalentă: poet, romancier, eseist, dramaturg, critic şi istoric literar. Pendulând între clasicism şi romantism, opera sa este însă unitară în sensul că aceleaşi modalităţi estetice sunt observabile atât în proză şi în critica literară cât şi în poezie ori dramaturgie, configurându-se un univers literar coerent. Criticul porneşte de la poezie pentru a-şi exprima punctul de vedere estetic şi pentru a defini universul acesteia, dar descinde în poezie din sfera înaltă a culturii. Impresia pe care o dă opera călinesciană în întregul ei este aceea de operă armonioasă, creaţie a unui scriitor total.
Modelele lui G. Călinescu din anii de formare sunt Ramiro Ortiz, profesor de limba şi literatura italiană, şi Vasile Pârvan, amândoi fiind profesori la Universitatea din Bucureşti. Relaţia profesor-student a fost amplificată de o amiciţie strânsă cu profesorul italian: „Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu.” Primele exerciţii de cunoaştere a unei literaturi străine s-au concretizat în traduceri din limba italiană (un roman al lui Giovanni Papini şi o nuvelă din Decameronul lui Boccaccio). De la Vasile Pârvan a învăţat că viaţa este pieritoare, dar omul poate înfrânge moartea şi uitarea prin creaţie. De asemenea, o influenţă covârşitoare asupra personalităţii sale au exercitat-o Titu Maiorescu şi G. Ibrăileanu cu care a fost prieten apropiat.
Opera lui G. Călinescu cuprinde pagini de literatură beletristică (romane, nuvele, poezii, drame), pagini de critică şi de istorie literară, publicistică.
Lirica lui adunată în două volume (Poezii, Lauda lucrurilor) este şi clasică şi romantică, dar şi modernă: „Canoanele cunosc cum să te fac Hexarca / Venerei cipriote, / Am comentat adânc pe marele Petrarca / Şi pe bătrânul Goethe” (Epitalam). În lumina unei pasiuni lucide se adună toate stările poetice: sentimentul iubirii, tristeţile metafizice configurate în variaţii pe teme clasice, muzica dar şi umorul disimulat.
Studiile de literatură universală adunate cu grijă în volume (Principii de estetică, Impresii asupra literaturii spaniole, Sensul clasicismului, Studii şi conferinţe, Estetica basmului, Scriitori străini) se adaugă celor care ilustrează activitatea de critic şi istoric literar (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Istoria literaturii române. Compendiu, Universul poeziei, N. Filimon, Gr. M. Alexandrescu, Ion Creangă. Viaţa şi opera, V. Alecsandri), oferind un tablou concret al personalităţii sale.
Istoria literaturii române de la origini până în prezent este un adevărat roman. Scriitorii devin personaje încadrabile în categorii tipologice după cum urmează: boierul generos, ideolog inteligent, care se situează de partea poporului (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu); boierul de tip rural, cu repulsie faţă de orăşean şi aristocrat (Mihai Eminescu, George Coşbuc, Liviu Rebreanu); boiernaşul şi târgoveţul (Anton Pann, I. L. Caragiale, Ion Minulescu, Ion Barbu, Tudor Arghezi). Aici, G. Călinescu face, cum ar spune G. Ibrăileanu, o „critică completă” (sociologică, psihologică, estetică), pornind de la miturile naţionale şi încheind cu o sinteză a specificului naţional. Monumentala lucrare a fost scrisă sub puterea deplină a convingerii că „istoria literară este o istorie de valori şi ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întâi de toate să stabilească valori, adică să fie un critic.” Dar, să-l ascultăm pe autor, care, în Prefaţa lucrării aprecia: „Nu pentru satisfacţii de critic şi istoric literar am întreprins această operă. Cei care cunosc mai de aproape activitatea noastră ştiu că critica ne este o preocupare secundară, la care am fi renunţat, dacă ar fi îngăduit condiţiile literaturii actuale.” Aşadar, conştiinţa scriitoricească, corectitudinea şi acurateţea ştiinţifică au stat la baza lucrării.
Proza călinesciană este configurată de romanele: Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide şi Scrinul negru; acestora li se adaugă volumul intitulat Trei nuvele, datând din 1949. Deşi respinge teoria camilpetresciană despre sincronizarea literaturii cu filosofia şi psihologia epocii, Călinescu susţine totuşi ideea unui roman de atmosferă modernă, afirmând că romancierul trebuie să fie original, iar originalitatea romanului constă în „realismul fundamental”. Argumentăm prin faptul că romanele sale se definesc prin câteva trăsături comune: depăşesc realismul clasic, asimilează experienţe ale romanului modern, creează caractere dominate de o singură trăsătură majoră, ridicată la rang de tipologie de circulaţie universală (avarul, arivistul, impostorul, ipocritul etc.). Tehnica narativă se individualizează prin fixarea protagoniştilor în timp şi în spaţiu, descrierea minuţioasă a cadrului fizic, a interioarelor şi a arhitecturii ori prin descrierea operelor de artă care le împodobesc. Acestor aspecte li se adaugă şi includerea unor elemente eseistice, prin reflecţii asupra iubirii, literaturii, politicii, precum şi prin inserarea unor elemente lirice (toate romanele sale pot fi considerate secvenţial şi imnuri închinate iubirii). Argumentăm prin aceea că romanul Cartea nunţii este un veritabil poem al iubirii juvenile; Enigma Otiliei este o poveste de iubire tristă dintre Felix şi Otilia; întâlnim pagini lirice şi în Bietul Ioanide, iar în Scrinul negru Caty Zănoagă, parvenită fără scrupule, se reabilitează (până la un punct) tot prin iubire. Aşadar, tema iubirii este una centrală în romane.
Dramaturgia lui G. Călinescu cuprinde: Şun, mit mongol sau Calea netulburată, Ludovic al XIX-lea şi Teatru, dar nu se ridică la valoarea prozei ori a paginilor de critică şi istorie literară.
Publicistica sa adună pagini din Cronica mizantropului şi din Cronica optimistului la care se adaugă volumul postum Ulysse (1967) care include şi pagini de critică literară.
* * *
Încheiem cu o apreciere a lui Ov. S. Crohmălniceanu care, în opinia noastră, surprinde esenţa personalităţii lui G. Călinescu: „Unitatea între cele două facultăţi ale spiritului călinescian este realizată cu o curiozitate şi o luciditate estetică nouă, contemporană. Clasicismul lui real e, aşa cum îl definea, elementul durabil prezent şi în romantism şi în baroc, sau, cu alte cuvinte, unghiul de vedere adânc al marelui artist.”
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI