Centenar PETRU DUMITRIU
(8 mai 1924, Socol – 6 apr. 2022, Metz, Franţa)
În anul de graţie 2024, luna lui Florar, sărbătorim Centenarul Petru Dumitriu!
Vede lumina zilei într-un orăşel de pe malul Dunării, acolo unde măreţul fluviu începe să mângâie prima brazdă de pământ românesc. Face liceul la Târgu-Jiu, iar studiile de filosofie la Bucureşti şi Műnchen. Are o ascensiune rapidă în lumea scriitorilor şi devine redactor-şef al revistei „Viaţa românească” la numai 32 de ani. G. Călinescu, Ov. S. Crohmălniceanu şi Ion Negoiţescu scriu entuziast despre prima sa carte, Euridice, 8 proze. Opţiunile sale literare, precizate în timpul unei anchete, sunt următoarele: ca stil – realismul; ca tematică – istoria societăţii româneşti contemporane; ca etică – oamenii şi comportamentul lor în conflictele vieţii. Prozele din perioada începuturilor literare, publicate în presa literară a vremii, vor deveni veritabile puncte de plecare în scrierea marilor sale romane.
Preferinţa pentru scrisul realist-robust contribuie hotărâtor la succesul ce se va configura în obsedantul deceniu. Romanele Drum fără pulbere, (1950) şi Pasărea furtunii (1952) dar şi cele două nuvele Bijuterii de familie şi Davida (incluse ulterior în roman) au pregătit calea Cronicii de familie, anunţând evenimentul literar din anul 1957; aşadar, apariţia romanului îl propulsează spre vârful triadei valorice a prozei româneşti din acea vreme formată din Marin Preda, autor al volumului I al romanului Moromeţii, Eugen Barbu, autor al romanului Groapa, şi Petru Dumitriu, autor al romanului Cronică de familie I, II, III).
Călătoria din anul 1960 la Praga şi Berlin şi trecerea prin Poarta Brandenburg îl introduc într-o lume nouă, a libertăţii, şi îl determină să o ia de la început, alegându-şi Germania ca patrie şi franceza ca limbă a exprimării artistice. Prestigioase edituri îi publică peste 20 de volume (romane, eseuri), toate în limba franceză, care vor fi traduse în limba română după 1990; selectăm câteva titluri pentru o informare mai nuanţată a cititorilor: Rendez-vous au Jugement dernier / „Ne întâlnim la Judecata de Apoi”; Incognito; L’Extreme Occident / „Extremul Occident”; L’homme aux yeux gris / „Omul cu ochii gri”; Les Initiés / „Iniţiaţii”; Au Dieu inconnu / „Dumnezeului necunoscut”; Je n’ai autre bonheur que Toi / „N-am altă fericire decât pe Tine”; La moisson / „Secerişul”, La femme au miroir / „Femeia la oglindă”; Les amours difficiles / „Iubiri dificile” etc.
După 1990, Petru Dumitriu revine în literatura română; publică în limba română Proprietatea şi posesiunea, Euridice, Preludii la Electra, Incognito ş. a. De fapt, destinul literar al scriitorului adună la un loc două experienţe dramatice: compromisul ca modalitate de salvare a scrisului în propria-i ţară şi în limba română şi exilul ca preţ al libertăţii.
Modelul îndepărtat al romanului îl reprezintă Comedia umană a lui Balzac şi Comedia modernă a lui Galsworthy. La searbăda tradiţie a romanului ciclu din literatura română (două construcţii de acest tip existau la mijlocul secolului al XX-lea: ciclul Comăneştenilor al lui Duiliu Zamfirescu şi ciclul Hallipilor al Hortensiei Papadat-Bengescu), apariţia Cronicii de familie a reprezentat un reviriment greu previzibil cu un deceniu în urmă.
Într-o vastă construcţie epică (are trei volume cu peste 1.800 de pagini şi acoperă aproape un secol de istorie românească: de la 1862 până în anii de după cel de al Doilea Război Mondial) romanul adună personaje numeroase (peste 330 de personaje) şi le urmăreşte destinul de-a lungul unor evenimente istorice concrete: războaie, răscoale ţărăneşti, asasinate politice, dictaturi etc. Portretele personajelor evidenţiază acuitatea privirii scriitorului şi preocuparea sa pentru cultivarea detaliului semnificativ; membrii familiei boiereşti a Cozienilor sunt zugrăviţi în culori care adâncesc impresia de autenticitate. Pentru exemplificare am ales un scurt fragment care surprinde portretul Elenei Vorvoreanu: „Avea ochi frumoşi, verzui, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feţei, acolo unde începea un pic de dublă bărbie, şi obraji graşi. Masele de păr ca grâul copt îi erau ridicate în sus de pe tâmple şi o încoronau de-a dreapta şi de-a stânga cu două rulouri mari, strălucitoare. Pe tâmple, doamna Vorvoreanu avea o reţea subţire de vinişoare umflate.”
Multiplele teme ale romanului (tema vieţii la ţară, tema războiului, tema răscoalei, dar şi tema iubirii, tema naturii, tema istoriei etc.) susţin structurile narative şi nucleele epice, individualizându-le în spaţiul narativ. Concluzionăm, evidenţiind intenţia scriitorului român de a realiza prin Cronică de familie o veritabilă Comedie românească.
Prin arta narativă, romancierul încadrează opera în tradiţia prozei de inspiraţie rurală şi a romanului obiectiv, iar prin surprinderea scenelor colective şi prin descrierea interioarelor o apropie de cea a lui Liviu Rebreanu (Ion, Răscoala) şi a lui G. Călinescu (Enigma Otiliei).
Încheiem, evidenţiind justeţea aprecierilor lui Nicolae Manolescu făcute cu prilejul reeditării din 1993 a Cronicii de familie: „Sarcasmul, satira, caricatura asigură o armătură puternică şi elastică prozei din Cronică, neîngăduindu-i nici o clipă să alunece în moliciunea unei arte doar abundente, de fastuoasă descripţie. Linia intrigii rămâne precisă, ca şi cea a portretului. Epicul e o coardă bine întinsă, cu soluţii neprevăzute, câteodată bruşte, fără prisosuri. Recunoaştem în structura scenariului tăietura decisivă din portretistică. Din câteva mişcări se schiţează subiectul şi se ajunge repede la starea de criză. Nu lipsesc loviturile de teatru. Această proză … energică, vivace, conflictuală, se sprijină, psihologic, pe două atitudini fundamentale: trufia aristocratică şi nevoia de dominaţie.”
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI