Poet tradiţionalist în plinătatea termenului, Ion Pillat debutează în poezie, în 1912, cu volumul „Visări păgâne”. Aşadar, debutul său este consemnat de istoria literaturii la începutul secolului al XX-lea, când, în poezia română publicaseră: George Coşbuc, Octavian Goga, George Bacovia şi mulţi alţii; ultimul, reprezentând modernitatea poeziei, bătea la porţile afirmării poetice (primul volum, „Plumb” va fi publicat în 1916), iar ceilalţi doi publicaseră cele mai multe dintre volumele lor, la această dată.
Volumele de versuri şi proză care îi urmează („Eternităţi de-o clipă”, „Iubita de zăpadă”, „Pe Argeş în sus”, „Satul meu”, „Biserica de altădată” ori „Caietul verde”) se înscriu în aceeaşi linie a tradiţionalismului evident.
Ion Pillat este un poet care, deşi se încadrează în tradiţionalismul literar specific lui George Coşbuc şi Octavian Goga, reuşeşte să introducă în poezia sa elemente moderniste, apropiindu-se astfel, pe alocuri, de estetica lui George Bacovia. Încă de la debut, Pillat îşi conturează un stil distinct, în care evocarea trecutului, peisajul rustic şi tradiţiile populare coexistă cu o sensibilitate modernă, uneori melancolică şi reflexivă.
Ca şi George Coşbuc, Ion Pillat cultivă o poezie în care natura şi universul rural ocupă un loc central. Descrierile sale sunt plastice, atent construite, iar lumea satului românesc este surprinsă într-o manieră idilică, punând accent pe valori perene, precum familia, pământul şi tradiţiile. În acest sens, poetul continuă linia tradiţionalistă, creând un univers liric impregnat de frumuseţea rustică a României profunde.
Totodată, în spiritul poeziei lui Octavian Goga, lirica lui Ion Pillat nu se rezumă doar la contemplarea peisajului, ci încorporează şi o notă elegiacă, o nostalgie profundă faţă de trecut. La fel ca Goga, el priveşte satul ca pe un simbol al identităţii naţionale, însă, spre deosebire de acesta, nu se axează pe suferinţele sociale şi zbuciumul naţional, ci pe redescoperirea spirituală prin intermediul naturii şi istoriei.
Influenţele moderniste sunt însă vizibile în tonalitatea melancolică şi în explorarea timpului ca temă recurentă, apropiindu-l astfel de lirismul bacovian. Dacă Bacovia transformă trecerea timpului într-un simbol al angoasei şi dezolării, Pillat o percepe mai degrabă ca o sursă de meditaţie filosofică. În multe dintre poemele sale, trecerea anotimpurilor şi degradarea spaţiului rural devin metafore ale fragilităţii existenţei.
Un alt element care îl apropie de modernismul bacovian este sugestia unei singurătăţi interioare, deşi exprimată într-o manieră diferită. La Bacovia, singurătatea este sufocantă, apăsătoare, în timp ce la Pillat ea capătă o dimensiune reflexivă, aproape resemnată. Poezia sa nu disperă în faţa trecerii timpului, ci încearcă să găsească o armonie între trecut şi prezent, între rustic şi modern prin evocarea amintirii.
În ceea ce priveşte tehnica poetică, Pillat utilizează imagini şi simboluri tradiţionale, dar le îmbină cu subtilităţi de atmosferă ce prefigurează o sensibilitate modernă. De exemplu, în „Pe Argeş în sus”, trecutul istoric şi peisajul autohton sunt reconstituite printr-o viziune care aminteşte, pe alocuri, de sugestivitatea şi lirismul simbolist.
Spre deosebire de Bacovia, care se concentrează pe „spleen”, dezolare şi monotonia urbană, Pillat menţine un echilibru între melancolie şi serenitate. Poezia sa este mai degrabă o căutare a unei ordini pierdute, un elogiu adus trecutului, în care elementele moderniste funcţionează ca accente de profunzime, nu ca dominante stilistice.
Astfel, deşi Ion Pillat poate fi considerat un continuator al tradiţionalismului lui Coşbuc şi Goga, el reuşeşte să creeze o poezie care nu este anacronică, ci permeabilă la influenţele moderniste. Acest echilibru îl plasează într-o zonă de tranziţie, în care estetica trecutului se întâlneşte cu sensibilitatea poetică a modernităţii; poetul nu se limitează la un tradiţionalism rigid, ci îl îmbogăţeşte printr-o viziune personală, în care nostalgia trecutului şi frumuseţea naturii sunt împletite cu o reflecţie subtilă asupra timpului şi a condiţiei umane. Tocmai această fuziune dintre clasic şi modern îl face un poet complex, situat la graniţa dintre două epoci literare.
Volumul „Poeme într-un vers” (1936) reprezintă o inovaţie în poezia românească, atât prin concizia extremă a expresiei, cât şi prin subtilitatea lirică ce condensează o idee poetică într-o singură frază. Aceste poeme, deşi scurte, sunt profund sugestive, evocând imagini, stări şi reflecţii într-o manieră aproape aforistică.
Natura joacă un rol esenţial, fiecare poem captând un moment efemer din peisajul rural sau din viaţa cotidiană. Această viziune aminteşte de tradiţia romantică şi simbolistă, însă într-o formă epurată de orice exces stilistic.
Economia de mijloace expresive este o altă caracteristică notabilă. În doar câteva cuvinte, poetul creează o atmosferă, sugerează o poveste sau declanşează o emoţie profundă, lăsând cititorului spaţiul necesar pentru interpretare şi reverie. Poezia din acest volum se bazează pe sugestie şi pe un lirism discret, evitând retorica şi patetismul. Fiecare vers este o fereastră către o realitate mai amplă, care se completează în imaginaţia cititorului.
Aşadar, „Poeme într-un vers” este un volum care marchează o etapă distinctă în creaţia lui Ion Pillat şi în evoluţia poeziei româneşti, demonstrând că forţa lirică nu stă în întinderea versurilor, ci în capacitatea de a surprinde, într-o singură propoziţie, un întreg univers poetic.
În confesiunea sa din 1942 („Mărturisiri”) – „Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu” –, sintetizează esenţa liricii sale prin opoziţia dintre perenitatea pământului şi efemeritatea timpului. Această dihotomie tematică este una fundamentală în literatura universală şi poate fi pusă în legătură cu celebrul adagiu latin „fugit irreparabile tempus” din „Georgicele” lui Vergiliu, precum şi cu meditaţiile eminesciene asupra trecerii ireversibile a timpului.
Pentru Ion Pillat, pământul este simbolul stabilităţii, al permanenţei, al rădăcinilor care leagă individul de trecut şi de identitatea naţională. Poezia sa, în special cea din volume precum „Pe Argeş în sus”, explorează acest sentiment al apartenenţei la un spaţiu sacru, imuabil, care trece dincolo de schimbările istorice şi existenţiale. Această idee se regăseşte şi la Eminescu, unde natura (codrul, lacul, luna) rămâne neschimbată, în contrast cu soarta omului supus vremelniciei. Pe de altă parte, „presimţirea timpului care fuge mereu” sugerează conştiinţa acută a trecerii ireversibile a existenţei. Poetul, asemenea lui Vergiliu şi Eminescu, percepe timpul ca pe o forţă invincibilă, care macină vieţile oamenilor şi transformă realităţile prezentului în amintiri. Motivul „tempus fugit” este astfel o constantă în lirica sa, marcând atât o nostalgie pentru trecut, cât şi o resemnare în faţa inevitabilului.
Dacă în literatura antică, la Vergiliu, „fugit irreparabile tempus” avea o conotaţie agrară, fiind asociat cu muncile câmpului şi cu ritmurile ciclice ale naturii, la Ion Pillat această idee capătă accente elegiace. Timpul nu este doar o măsură a schimbării, ci devine o forţă care distanţează poetul de un trecut idealizat, de valorile nealterate ale satului românesc.
În mod similar, Eminescu vede în trecerea timpului o sursă de melancolie şi dezolare. În poezii precum „O, rămâi!…” sau „Mai am un singur dor”, timpul este inamicul memoriei şi al iubirii, aducând uitare şi destrămare. La Pillat, această conştiinţă a timpului este mai puţin tragică, având o nuanţă de resemnare contemplativă: pământul rămâne neschimbat, chiar dacă oamenii sunt trecători. Această opoziţie între veşnic şi trecător îl plasează pe Pillat într-un punct de echilibru între tradiţie şi modernitate. În timp ce poezia sa rămâne fidelă peisajului rustic, aceasta nu este lipsită de o sensibilitate modernă, asemănătoare cu cea bacoviană, în care timpul este un element al destrămării interioare. Spre deosebire de Bacovia, însă, Pillat găseşte un punct de sprijin în eternitatea pământului.
Prin această confesiune, Pillat reuşeşte să exprime esenţa unei viziuni poetice marcate de dualitatea dintre rădăcini şi trecere, dintre stabilitate şi efemeritate. Dacă Vergiliu şi Eminescu percep timpul ca pe un destin implacabil, Pillat oferă o alternativă: acceptarea melancolică a trecerii, compensată de credinţa în durabilitatea pământului ca spaţiu identitar şi spiritual; astfel, aprecierea lui Ion Pillat din 1942 nu este doar o simplă observaţie despre propria poezie, ci o sinteză profundă a unei teme universale, care traversează literatura din Antichitate până în modernitate. „Fugit irreparabile tempus” nu este doar un avertisment despre curgerea ireversibilă a vieţii, ci şi un îndemn la ancorare în ceea ce rămâne, în ceea ce ne defineşte dincolo de timp.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI