BISTRIŢA cu BICAZUL în PACE tihnită, cu ETERNITATEA deşertăciunii în barcă!
Recent, am intrat în posesia unei cărţi (Mihai Hanganu: Avatarul Roşu, Editura / Tipografia Andvertising-Bucureşti, 2015) destul de inspirată şi interesantă, prin scriitură, secvenţe de viaţă autentică, derulată pe parcursul unui veac, cu mare, echilibrată şi reală încărcătură istorică, care te incită şi invită la lectură. Autorul ştie să dozeze evenimentele, să creeze momente de suspans, iar deznodământul e, din aproape în aproape, amânat, pentru a-ţi amplifica curiozitatea, să nu laşi lucrarea din mână şi s-o parcurgi integral, iar în final… las plăcerea cititorilor să concluzioneze „ce şi cum”. Ca modalitate de a nara evenimentele, autorul se foloseşte de logică; deapănă amintirile, le argumentează şi le încadrează istoric. Dialogurile sunt vii, credibile, cu încărcătură emoţională şi chiar filosofică. De multe ori se regăseşte sfătoşenia sadoveniană, în dulcele grai moldovenesc.
La „Masa purtătorilor de vorbe” („Masa cea de taină „Un sfat de vorbă”), personaje ca: Victor Lacela – tatăl personajului principal al cărţii, istoricul Vasile Condeiescu, Iulius Grozavul – cel care a condus lucrările şantierului de la barajul de la Bicaz din anii 50, un pensionar militar Apostol, un maistru de la Săvineşti, Sergiu Megieşu, pădurarul Costache, Vasile Ursu şi psihologul Alin Păstoru şi care aminteşte de Decameronul lui Boccaccio (dar din alte timpuri, locuri, subiecte aduse în prim-plan şi cu un număr sporit de personaje, aşa cum atestă şi titlul). Pe scara timpului, discuţiile au un du-te-vino, înainte şi înapoi, fără a se înscrie într-o ordine prestabilită, grăbite parcă să nu fie trecute în uitare. Deşi personajului omniprezent, în jurul căruia se învârte toată acţiunea cărţii, niciodată autorul nu-i dă numele, metoda se constituie într-o reală performanţă scriitoricească.
Lucrarea e un adevărat poem închinat Bistriţei: obârşie, traseu în luptă, deseori victorioasă cu obstacolele munţilor, ulterior cu barajul de la Bicaz, plutăritul, peisajele mirifice întâlnite în cale, edificiile ctitorite de oameni, legendele brodate pe iureşul ei năvalnic şi a zonelor adiacente, localităţile limitrofe şi legăturile acestora cu ţara, creatorii de frumos care i-au sporit renumele, până dincolo de fruntariile patriei. În poezia „Somnul luminii” (dintr-o altă carte) autorul se confesează: „Iubirea mea… a adormit deasupra Barajului Bistriţei… din umbra Ceahlăului”. În anii 1954 – 1955, ca elev al Şcolii Medii Tehnice Hidroenergetice din Piatra-Neamţ, aflându-mă în „practica pe şantier” în zona Bicazului, am cunoscut relativ satisfăcător locurile şi oamenii acestor meleaguri.
Cartea e şi un veritabil documentar: oameni şi evenimente sunt surprinse în acţiune, constructivă ori distructivă, privite cu ochii unui observator neutru şi obiectiv care propune cititorilor săi, îndeosebi celor mai mult trecuţi prin viaţă, să le reamintească, să reflecteze şi să le compare şi parcă, indirect, le sugerează: „Deşteaptă-te române”! Deseori, fără a fi scoase din context, sunt folosite zicale izvorâte din înţelepciunea poporului român, care sintetizează stări sufleteşti, atitudini, credinţe: „Ochii văd, inima cere”; („Mare-i grădina Ta Doamne”; „N-aduce anul ce aduce ceasul”; „Acum ori niciodată” etc.
„Prinţul deşertăciunilor” (Avatarul Roşu) – împărat al trădării care a trădat România”, decodificat oarecum în carte, chiar dacă uneori doar aluziv, a fost şi încă mai rămâne o enigmă, ca un satelit scăpat de pe orbită şi pe care cred că-l mai pot recupera cei care l-au lansat, deturnat de pe traiectoria de conştiinţă şi patriotism strămoşesc, devenind „al tuturora şi al nimănui”. Un psiholog îl prezintă pe acest „Prinţ” ca având multe calităţi (inteligent, supradotat, vorbitor a opt limbi străine, expert în sisteme de cifrare/codare şi tehnic, cu o voinţă de fier şi foarte încăpăţânat, dar şi cu multe tare comportamentale (nehotărât, suspicios, spirit critic excesiv, un caz uriaş de dublă personalitate, extrem de dominator şi agresiv, prudent, insensibil, dorinţă nemăsurată de ascensiune profesională, acaparator (primea bani şi de la C.I.A. şi de la K.G.B. şi realiza substanţiale venituri şi din publicarea cărţilor sale). Scriitorul Hanganu localizează satul Hangu, locul din care şi-a luat zborul în lume, cel care defineşte intriga cărţii, în condiţiile în care „încurcate sunt căile Domnului” şi în care destinul, unora, le joacă feste, devenind rătăcitori prin lume, ca o frunză viabilă la început, apoi purtată de vânt spre toate azimuturile, rupând-o de ramuri, rădăcini, locuri de obârşie. (…)
Din cauza „Prinţului deşertăciunilor”, recrutat de către ambasadorul S.U.A., dar şi agent K.G.B., au avut mulţi de suferit şi datorită „defectării” România a suferit pierderi comparabile cu bugetul ţării pe aproape doi ani. K.G.B-ul l-a folosit ca momeală pentru americani şi pentru a compromite relaţiile bune româno-americane, de după 1968; ulterior obţinusem „clauza naţiunii celei mai favorizate”. El şi-a vândut colegii şi ţara, pentru a-şi maximiza profitul.
Frământările şi dragostea lui de tată, ale lui Victor Lacela, când află că fiul său se reîntoarce în ţară… şi cum tovarăşii săi de dialog hotărăsc să-l ia împreună cu ei pentru a-l întâmpina toţi la Bucureşti. Ei nu ştiau că el, aflat sub protecţie americană, vine doar pentru a-i fi suspendate cele două condamnări la moarte de către instanţa de judecată. În drum spre Bucureşti sunt trecute în revistă, împlinirile judeţelor Neamţ, Bacău şi Vrancea şi cum, mare parte dintre ele, au fost spulberate. Mai fac mici popasuri prin locuri cu mare rezonanţă istorică, meditând ce au fost cândva şi ce au ajuns… Apropierea de capitală le sporeşte tuturor puternice emoţii şi îndeosebi bătrânului tată centenar, pe care îl năpădesc amintirile.
Domnul Foreigner (cu nume de împrumut) – comportament glacial şi ostentativ, când e întrebat dacă e născut la Hangu şi când tatăl său i se adresase cu apelativul „Fiule” – care îl recunoscuse, chiar dacă trecuse atâta amar de vreme, oaspetele „american” simţind că e descoperit, foloseşte o stratagemă abilă, spunându-le că acceptă dialogul, dar peste câteva ore, la hotelul unde era găzduit… Ajunşi acolo, interlocutorii nemţeni, constată că au fost traşi pe sfoară, păsărica (eram s-o numesc cioară) îşi luase zborul, lăsând în urma sa un plic pentru mult prea încercatul său tată, din care cităm primele două versuri:
„Du-te sus pe Toaca şi strigă-ţi feciorul,
Ştiu cât ţii la dânsul şi ce mare-i dorul…”
Revenindu-şi parcă dintr-un coşmar halucinant, cu picioarele pe pământ, călătorii reveniţi la Bicaz, au în faţa lor pregătirile şi întâmplările legate de sărbătorirea semicentenarului Barajului. Singurul pisc, pagină de o adevărată tragedie, în ciuda aparenţelor momentului aniversar, e scrisoarea ruptă din sufletul bătrânului tată, adresată fiului său, din care redau câteva rânduri: „Dragă fiule!… Sunt peste şaptezeci de ani… încerc să iert totul, de uitat nu pot uita. De când ne-am despărţit, n-am avut nici o zi bună. Mamă-ta n-a rezistat şi s-a prăpădit… Mă topesc de dorul tău. Mi-am dat seama cât eşti de apreciat dar, totodată, şi de hăituit de cei în a căror slujbă eşti… Iartă-i şi pe ei şi vino lângă mine”.
La ceasul aniversar, din dialogul constructorilor barajului, din vremuri nu prea demult apuse, răzbate o concluzie tristă, referitoare la ce s-a ales, în anii din urmă, din multe edificii înălţate cu sudoare şi sânge: S-a ales „praful şi pulberea de toate”. Tot în aceeaşi direcţie converg şi versurile: „Vântule, nebunule. deranjează vârfurile, să privească la vecini, cum se-ntorc la rădăcini… Să văd astăzi cine poate, să facă la români dreptate… Clătinându-l să nu uite, că-i supus la cele sfinte”.
În loc de concluzie, voi spicui câteva idei, comune autorului şi mie, la care invit să reflecteze, oamenii – fiinţe efemere – în drumul lor de Sisif către râvnita Eternitate: „Zilele noastre sunt numărate… Deasupra noastră e Dumnezeu care le rânduieşte pe toate… şi după 1989 unele lucruri au rămas cam la fel… Cine a cunoscut ceva mai mult decât noi, a dat colţul, împins de cei cu Puterea în mână… Ne place să pozăm în nemuritori… Călătorule! Te afli în lumea mirifică a Muntelui Ceahlău! (Roman, 29 mai 2017)
Prof. Mihai ANDONE