Când Neil Armstrong, primul om care a păşit pe Lună, în iulie 1969, a ajuns pe Pământ a suspinat: în sfârşit, acasă. Omul ajuns pe Lună priveşte cu nostalgie spre Pământ ca spre acasă!
Un român care trăieşte, de o vreme, în Australia, când a ajuns pe un aeroport din centrul Europei, a suspinat: am ajuns acasă.
Un român din zona Moldovei, care lucrează de ani buni în Olanda la înroşirea roşiilor olandeze, când a revenit în România, la graniţă fiind, a suspinat: acasă!
Un nemţean care s-a mutat, în căutarea unui job mai bun, în Vestul României, când s-a întors în judeţul de baştină a avut acel sentiment cald şi nedesluşit că a ajuns acasă.
Acasă e ceva mare şi ceva mic. E o planetă, un continent, o ţară, o regiune. Dar este şi o stare. Acasă este şi intimitatea unui text pe care îl scriu, în care mă simt inspirat. Acasă este şi o discuţie/ dialog cu un prieten „care te odihneşte”, care îţi reconfirmă faptul că sufletul tău are aderenţă la lumea aceasta.
Pentru mine, mai exact, acasă a fost locul în care am avut biblioteca proprie, cărţile pe care le-am adunat, în care m-am regăsit, care mi-au dat sentimentul că nu sunt atât de vulnerabil pe cât simţeam. Într-o bibliotecă publică nu m-am simţit întotdeauna acasă, electivitatea, chiar la nivelul lecturilor, este un atribut al căutării şi găsirii de sine. Iar găsirea de sine înseamnă, fundamental, acasă.
Acasă este o literatură în care scriitorii se iubesc unii pe alţii, se citesc unii pe alţii, se promovează unii pe alţii. Acasă este acolo unde politicienii citesc literatura scriitorilor pe care îi reprezintă în parlament în calitate de cetăţeni şi se mândresc că sunt parte dintr-o cultură vie. Acasă este acolo unde istoria e o sursă de modele şi are sens pentru generaţiile care se nasc. Dacă acestea nu se întâmplă, înseamnă că drumul până acasă este, de cele mai multe ori, anevoios. Sau lung. Sau împotmolit.
Între acasă şi casă există, totuşi, o diferenţă paradigmatică. Casele sunt, în esenţă, întruchipări ale destinelor, ele însele sunt purtătoare de destin. Am avut o experienţă aparte cu casa părintească, situată undeva în preajma casei lui Ion Creangă. Am vrut, cu câţiva ani în urmă, să o dărâm. În ziua în care trebuia să se întâmple acest lucru, meşterii tocmiţi au avut ceva urgent de rezolvat în altă parte şi nu au mai ajuns. Peste o vreme, am vrut să o vând. Am întocmit actele, numai că acel cumpărător s-a îmbolnăvit înainte de finalizarea tranzacţiei. Apoi, convins de cele două nereuşite de a o înstrăina, am refăcut-o. Iar astăzi, când intru în curte, simt cum casa îmi face un semn discret cu fereastra care se comportă ca un ochi care îmi clipeşte complice.
Istoria contemporană ne-a demonstrat, aşa cum spunea Nichita Stănescu, că cel mai lung drum este de acasă până acasă. Pentru românii din partea stângă a Prutului, cei care sunt adunaţi sub genericul de Republica Moldova, a fi acasă înseamnă a ajunge în România de pe partea dreaptă a Prutului. Dar pentru românii din partea dreaptă a Prutului, din România, a ajunge acasă în partea stângă a Prutului, în Moldova, va însemna, cu adevărat doar atunci când Republica Moldova va intra decisiv în Uniunea Europeană. Ceea ce nu mai este un deziderat, este o normă a istoriei de azi, de mâine.
Adrian ALUI GHEORGHE