Valoarea educativă a creaţiei lui Grigore Vieru

Grigore Vieru este una dintre individualităţile creatoare, cele mai originale şi complexe în contextul literaturii pentru copii din cea de-a doua jumătate a sec. XX şi începutul sec. XXI. Debutează editorial încă în 1957 cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. A continuat să scrie pentru cei mici, urmându-şi cu fermitate crezul că o carte, un cântec frumos pentru copii „poate salva în viitor o Patrie”. Cărţile Muzicuţe (1958), Bună ziua, fulgilor (1961), Mulţumim pentru pace (1963), Soarele cel mic (povestiri, 1963), Poezii de seama voastră (1967), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970), Codrule, codruţule (1970, în colaborare cu Spiridon Vangheli şi pictorul Igor Vieru), Soare, soare (1972, culegere de cântece), Să creşti mare (1980), Spune-i soarelui o poezie (1989), Frumoasă-i limba noastră (1990), Cartea ghioceilor (1996), Soare, soare, domn frumos (2008) ş. a. l-au consacrat în literatura basarabeană, şi nu numai, drept unul dintre autorii notorii care scriau pentru copii. Binecunoscutul Abecedar, editat în 1970 în colaborare cu Spiridon Vangheli, şi cartea pentru preşcolari Albinuţa (1979) au fost reeditate în mai multe rânduri, devenind cu adevărat cele mai populare cărţi printre cititorii de toate vârstele. Grigore Vieru a păstrat în el sufletul de copil, a slăvit mama, copilăria şi, în poezia sa, a avut o intensă activitate dedicată copiilor.

Poeziile lui Grigore Vieru au o valoare educativă incontestabilă. Prin lectura operelor sale el te învaţă să iubeşti plaiul, să preţuieşti părinţii, să admiri minunata natură a patriei, altoind în conştiinţa cititorilor valori general-umane. Versurile lui Vieru pentru copii se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei înseşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic. A dezvolta dragostea pentru literatură încă de la vârsta preşcolară şi şcolară mică nu înseamnă a renunţa la exigenţele esteticului, sub pretextul că ne adresăm celor mici, ci, dimpotrivă, reuşita este asigurată dacă învăţătorul va şti, va putea să sensibilizeze pe micii ascultători sau cititori, prin intermediul forţei expresive a limbajului artistic, care va contribui la dezvoltarea personalităţii multilaterale a copilului.

„Numele lui Grigore Vieru este cartea de vizită a tuturor basarabenilor, maestrul fiind omul care, cu toată fragilitatea sa, a luptat neîncetat să aducă Basarabia aproape de matricea firească. Acesta este adevărul istoric, acesta este adevărul ştiinţific, acesta este adevărul promovat de poet prin opera sa. De aceea Grigore Vieru a devenit şi poetul de încredere deplină a generaţiei tinere în formare, fiind studiat atât la treapta gimnazială de învăţământ, cât şi la treapta liceală. Lirica lui Grigore Vieru a cucerit generaţii de cititori prin dramatismul ei profund, prin laconismul aforistic, sinceritate, dar şi prin modernitate, prin dialogismul de o sugestivitate absolută, prin curajul civic exemplar. Astfel, autorii de manuale şi ai Curriculumului Naţional pentru disciplina Limba şi literatura română au inclus creaţia poetului printre textele cu titlu de recomandare pentru cadrele didactice. La treapta gimnazială sunt recomandate următoarele texte ale poetului Grigore Vieru: Cuvântul mama, Cântec de leagăn pentru mama, Cămăşile, Formular, Legământ, În limba ta, Eminescu, Reaprindeţi candela etc. La treapta liceală sunt propuse creaţiile: Pădure, verde pădure; Litanii pentru orgă; Mamă, tu eşti; A căzut cerul din ochii tăi; Chipul tău, mamă; Mică baladă; Joc de familie; Am rupt acest trandafir – în cl. a X-a şi Ars poetica; Harpa; Poeţii; Despre fericire; Mai sunt – în cl. a XII-a.

În manualul de Limba şi literatura română pentru clasa a VI-a, regăsim poezia Legământ, scrisă de poet în anul 1964. Legământ este însuşi „testamentul” poetului: Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. Este o referire directă la opera lui Mihai Eminescu. Următoarele versuri sugerează i­men­sitatea şi complexitatea creaţiei eminesciene, pe care n-o poţi pătrunde în întregime nici într-o viaţă de om, urmaşilor revenindu-le misiunea să o facă: Voi ajunge-atunce, poate, / La mijlocul ei aproape

„Cartea” lui Eminescu le este lăsată urmaşilor, ca simbol al continuităţii şi al înveşnicirii: S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. Este unul dintre cele mai profunde elogii ale „infinitului eminescian” [16, 121], în care „armonia codrului bătut de gânduri” a renăscut în toată splendoarea ei: Iar de n-au s-auză dânşii / Al străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium. Poezia prezentându-se astfel ca un testament literar asemenea poeziei eminesciene Mai am un singur dor…, în care marele poet naţional cere: Să-mi fie somnul lin şi codrul aproape.

Grigore Vieru s-a simţit poet în măsura celebrului său Legământ faţă de cartea canonică a lui Eminescu, un testament spiritual de forţa celui arghezian. Un legământ deopotrivă faţă de limba română căreia i-a dedicat câteva dintre cele mai frumoase poeme de după „testamentele” semnate de Ienăchiţă Văcărescu, Mihai Eminescu, Alexe Mateevici sau Tudor Arghezi. Geniul limbii române l-a posedat într-atât pe Grigore Vieru, încât el a ajuns la intuiţia heideggeriană că limba este Casa Fiinţei, că te poţi numi poet în măsura în care eşti păzitor al limbii ca şi al Casei Părinteşti. Ce vers uluitor în simplitatea lui este acesta: Casa părintească nu se vinde.

 Poezia Legământ este prioritar valoroasă în contextul actualităţii care se construieşte pe nişte false valori, cum ar fi banii, plăcerea, egoismul, şi care demonstrează o înfiorătoare tendinţă de a dezrădăcina cultura frumosului în toate straturile acestei dimensiuni. Elevii vor reuşi, îndrumaţi de cadrul didactic, să-şi adreseze unele întrebări foarte importante, întrebări sugerate de acest poem: Ce este testamentul? De ce cartea este obiectul principal care este lăsat ca o moştenire? Ce valori promovează textul? De ce înţelepciunea este o valoare primordială? Ce atitudine manifestă autorul faţă de CARTE şi CREAŢIE?

Astfel, Grigore Vieru prin creaţia sa ne oferă un suport imens întru formarea unor valori veridice şi opinii corecte faţă de aceste valori într-o societate complexă prin diversitate. Poezia Legământ şi multe alte creaţii ale poetului sunt instrumente preţioase în mâinile cadrelor didactice care cu dibăcie şi recunoştinţă le folosesc pentru a educa tânăra generaţie.

În acelaşi context, remarcăm poezia Făptura mamei, creaţia fiind recomandată de autorii manualului de Limba şi literatura română pentru clasa a VIII-a.

Acest poem şi-a asumat responsabilitatea de a ridica personalitatea mamei la rang de divinitate – prin dăruirea de sine, dragoste infinită, grija ce o poartă pentru copiii ei. Elevii se regăsesc în situaţia de a discuta în baza acestei poezii tema pe care o cunosc din clasele anterioare, chiar din creaţiile aceluiaşi autor, însă în acest text şi la acest moment din viaţa lor, ei o redescoperă. Analizând poemul, aparent simplist, cu foarte puţine figuri de stil, ei deduc idei extraordinare: Mama – fiinţă permanentă, firească ca aerul, este, de fapt, o personalitate complexă asemuită unei divinităţi care se pleacă deasupra copilului cu blândeţe, răbdare şi curaj pentru a-l călăuzi în lumea mare, fiind pentru acesta şi scut, şi prag, şi punte, şi umbră pe timp de arşiţă. Mama rămâne mulţumită cu prezenţa copilului, cu existenţa lui, starea acestuia de bine fiind starea ei de bine (În priviri c-un fel de teamă / Fericită totuşi eşti), în acelaşi timp ea se află de veghe şi se alină cu dragostea pe care o trăieşte pentru copii.

Viitorul ţării depinde foarte mult de educaţia tinerii generaţii care va ajunge în momentul când va trebui, la rândul său, să educe generaţiile viitoare. Grigore Vieru prin acest poem îşi aduce aportul pentru educaţia tinerii generaţii care trebuie să cunoască toată responsabilitatea de a fi părinte, să demonstreze respect pentru părinţi şi să participe la educaţia unei generaţii sănătoase.

Elevii clasei a IX-a se delectează cu lectura poemului În limba ta de Grigore Vieru, inclus în primul capitol al manualului. Această creaţie le sugerează elevilor importanţa colosală a limbii în viaţa fiecărui om. Poetul este conştient de faptul că limba este acea masă omogenă care stabileşte conexiunea dintre membrii societăţii ce constituie ţara şi promovează cultura, confirmă identitatea noastră culturală. Apogeul este cuprins în ultimele versuri, în care autorul explică un fenomen psihologic:

Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atuncea / Tot în limba ta.– astfel, este clar faptul că limba nu este doar un instrument de comunicare, ea se află la baza personalităţii fiecărui om. Utilizând acest text, cadrului didactic îi revine misiunea de a educa elevilor respectul faţă de limbă, de a educa cultura unei comunicări corecte.

La treapta liceală, autorii de manuale la disciplina limba şi literatura română pentru clasa a XII-a, i-au dedicat poetului Grigore Vieru o unitate, intitulând-o: Grigore Vieru sau numele tău, poezie. Această unitate include creaţiile: Plaiul meu, Izvorul, Bună dimineaţa!, Soare-soare, frăţioare!, Dorul şi Limba, Zmeul, Pasărea (elevii actualizând poeziile pe care le cunosc din copilărie), În aceeaşi limbă, Pentru Ea, Făptura mamei, Tu eşti un geniu, A căzut cerul din ochii tăi, Leac divin, Valul, Frunza, Blestem de dragoste, Braţele mele, Sfântul, Pădure, verde pădure, Metafora, Harpa – poezii care transmit valorile fundamentale precum Limba română, Mama, Dragostea, Creaţia.

Utilizarea frecventă a creaţiilor poetului Grigore Vieru în manualele de limba şi literatura română la toate treptele de învăţământ confirmă valoarea educativă a acesteia. Aportul poetului în educaţia tinerii generaţii este enorm, însă Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam, se defineşte modest „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Când ne referim la simplitatea scrisului lui Grigore Vieru, trebuie să ţinem cont, neapărat, şi de o altă afirmaţie care îi aparţine: „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles”.

Poetul şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Autor liric, cu o sensibilitate mare, dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru. Versurile poetului, încântătoare în claritatea şi simplitatea lor, trezesc de fiecare dată sentimentul de frumos şi de armonie în toţi cei care le-au întâlnit măcar o dată. Vieru parcă ar fi un poet din alte vremuri şi din altă lume, departe de cotidianul nostru trepidant, de secolul nostru tehnologizat. Lirica lui este străină noilor tendinţe în poezie, experimentelor postmoderniste. Rădăcinile ei sunt adânci – ele provin din bogatul folclor românesc, din tristele cântece populare – doinele, din neîntrecuta baladă Mioriţa, din poezia ultimului mare romantic european, Mihai Eminescu. Primele teme, motive şi personaje – pământul, meleagurile natale, codrul, femeia, mama, copacul, trandafirul, frunza verde, piatra, norul, lacrima – rămân pentru totdeauna în poezia acestui poet.

Grigore Vieru nici nu omagiază, de altfel, direct şi declamativ „patria”. El evocă satul natal, casa de pe margine de Prut, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi sunt dragi. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic. Aflăm, ca dintr-o scriere în proză, că poetul locuieşte într-un oraş, la bloc, că a luat-o la el şi pe mama lui, convingând-o să abandoneze casa din sat, că are un copil mititel, care i se suie bunicii în cap etc. Toate acestea ar putea să ne plictisească, aşa cum se întâmplă atunci când mergem la cineva în vizită şi trebuie să răsfoim, din politeţe, un album cu fotografii de familie. Iată însă că nu ne plictisim deloc, că, dimpotrivă, regăsim propriile noastre stări sufleteşti în mărturisirile poetului şi că ne simţim înduioşaţi până la lacrimi. Explicaţia constă în faptul că „albumul cu fotografii de familie” este alcătuit de un artist foarte înzestrat, care a ştiut ce imagini să aleagă şi cum să le aşeze în pagină. Textele sale nu sunt nici proză, nici poezie, ci proză care se transformă în poezie, sub ochii noştri: „Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu./ Să-ţi trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla./Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor./ Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşeancă ea./ Las-că vin eu cu bătrâna/ Şi nepotu-ţi o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi bezna: «Hau!»/ Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor ca două femei./ Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.” (Casa mea).

Secretul transformării prozei în poezie rămâne un secret al lui Grigore Vieru. Ceea ce putem spune cu siguranţă este că nu avem de a face cu o artă naivă, cu o expresivitate involuntară, ci cu tehnici ale simplităţii de un mare rafinament, constând în activarea duioşiei prin umor, în cultivarea – atent dozată – a melodramei, în personificări discrete (morale, nu fizice), care nu cad în ridicol, ca la alţi autori de astăzi.

Foarte frecvente sunt poemele care te captivează de la prima idee. Acestea sunt atât de surprinzătoare, încât au rezonanţă în conştiinţa cititorului şi nu pot fi uitate uşor: „A căzut cerul din ochii tăi / Şi s-a fărâmiţat. / A căzut de pe faţa ta soarele / Şi-a îngheţat. / Încremenit e vântul cel răcoros / Fără harnicele tale mâini. / Căutându-te pe tine, / S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni. / Ca un pom doborât / Însuşi graiul / Parcă se aude căzând. / Doamne, atât de singur, / Atât de singur / N-am fost nicicând!” (poemul A căzut cerul din ochii tăi…)

Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii. Optimismul său dătător de libertate interioară face posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra limbajului de lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei, în măsură să înlesnească redescoperirea drumului pierdut către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore Vieru e condiţionată şi de vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică anumită, colectivă, capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor trăirilor autentice, aşa precum se întâmplă şi în următoarele versuri: „Ca un copil aştept dimineaţa,/ Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!”. Este un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu fulgerul marii iubiri de viaţă. De acum încolo se vor împărtăşi din el atât prietenii, cât şi neprietenii poetului.

 În creaţiile poetului Grigore Vieru, eroul liric se adresează mereu către sine, către altcineva sau către mai mulţi. Prin intermediul dialogului, poetul îşi dezvăluie nu numai lumea interioară, cu propriile gânduri şi idei, ci şi propriul adevăr în continuă devenire, precizare şi aprofundare. Dialogurile pe care le înscenează autorul generează un lirism dramatico-spectacular de maximă concentraţie afectiv-ideatică şi de un copleşitor efect sugestiv, psihologic, estetic. Versurile lui sunt un altar pe care poetul se dăruieşte întru armonie, sunt un sanctuar al sacrificiului. Din acest spirit al dăruirii de sine, Grigore Vieru devine un simbol al credinţei în metafora existenţială a unui popor român ce nu poate fi dezbinat. Poemele sale continuă un program literar ce se doreşte un imn al uniunii de suflet şi simţire. Literatura română a vibrat şi continuă să vibreze la versurile acestui poet mult prea român, ale cărui operă şi personalitate necesită mereu o îndreptăţită recunoaştere şi apreciere. Ori de câte ori revenim la creaţia lui Vieru îi sesizăm inegalabila valoare, simţind o maximă încărcătură emoţională. Deşi e plecat în veşnicie, ne-a lăsat drept moştenire operele sale pline de sinceritate, simplitate şi profunzime care continuă să participe activ la educaţia elevilor, deci, la construirea unei societăţi cu valori fundamentale adevărate.

Ludmila STEPANOV, Liceul teoretic „Mihai Eminescu”, Cimişlia

Polina TABURCEANU, Universitatea de Stat din Tiraspol