NOTE DE TRECERE

Ideologii înşelătoare

Chiar dacă s-a scris mult pe această temă, este încă insuficient explorat uimitorul mecanism psihologic prin care oamenii se lasă amăgiţi de ideologii, aceste „second life”-uri care ajung să ţină de cald şi hrană, de prietenie şi sănătate, de frumuseţe şi bunătate, de adevăr şi dreptate, de prosperitate şi succes, de împlinire şi sens. Aceste spaţii de confort prefabricat care îi despart pe atâţia şi atâţia de viaţa-viaţă şi îi transformă în simple piese pe o imensă tablă de şah căreia nu i se zăresc marginile şi de unde nu se disting nici jucătorii.

Chiar şi din experienţă – mai ales una din prima tinereţe – aş avea câte ceva de spus în legătură cu asta, dar voi lăsa acest gând pentru un eseu sau poate pentru un roman, nu se ştie niciodată. Este oricum o provocare pentru fiecare generaţie, în chipuri felurite ce-i drept, însă de fiecare dată cu un neschimbat potenţial distructiv pe toate planurile.

Deşi sună clişeistic, a fi om este singura ideologie la nivelul vieţii de zi cu zi demnă de urmat fără condiţionări, mai înainte de oricare alta care ar putea stârni interesul şi atracţia noastră, pe fire politice, literare, artistice, psiho-emoţionale, religioase, cum se întâmplă.

Ştiu, greşim, rătăcim, nimeni nu e perfect şi aşa mai departe, dar când orice altceva (idei, doctrine, păreri etc.) ajunge să domine clar şi pe termen lung reperul acesta elementar de a fi uman şi devine prioritate şi urgenţă înainte de oricare dintre cerinţele simple ale vieţuirii în lume, ar trebui să ne sune cumva în creier un clopoţel de alarmă ca să ne reconsiderăm perspectiva, comportamentul, atitudinea, valorile. Sau măcar să începem să ne întrebăm mai aplicat asupra lor.

Nu poţi pune interesele de partid sau pe acelea ideologice mai înainte de familie sau prieteni decât dacă pur şi simplu nu-ţi pasă de oameni şi îţi place numai să vorbeşti despre ei şi despre cum le aperi tu interesele. Nu ai cum să fii, de exemplu, socialist mai înainte de a fi soţ, sau tată, sau trăitor pe pământ, tot aşa cum nu poţi fi liberal mai înainte de a fi român, cetăţean al planetei sau fiinţă care respiră aer ca să trăiască.

Ideologiile au faţa aceasta urâtă a dezumanizării de care nu scapă nici măcar cele mai liberale. Fireşte că societatea se organizează şi pe baza lor, pentru că aşa merg lucrurile, dar o limită trebuie să existe, iar aceasta nu poate fi decât viaţa aşa cum se prezintă ea la nivelul zero. Orice exagerare devine fanatism, monstruozitate.

Prof. psih. Vasile BAGHIU