Nu-mi plac aniversările, bilanţurile, despărţirile… Şi cred că nici în urmă cu cinci ani, când schiţam împreună cu buni prieteni (cu care beam bere fără să ştim că suntem staff) câteva linii între care ar fi urmat să se hurduce noua serie a APOSTOLULUI nu mi-a plăcut prea tare.
Sunt încântat însă să lucrez la o gazetă care găzduieşte reacţiile unor oameni care îşi iau în posesie, conştient şi responsabil, propria vocaţie.
Sunt mândru că am reuşit (la aceeaşi bere citată) să păstrăm – deşi vetust, aproape anacronic (?) şi cu trimitere mistică – titlul gazetei, ajungând astfel să sărbătorim astăzi şi 70 de ani de la apariţia primei serii a APOSTOLULUI.
La cinci ani de la reapariţie, am bucuria să bag seamă că textele colaboratorilor noştri cotonogesc tot mai puţin limba română, că ideile secundare n-o mai iau înaintea celor principale, că textele devin tot mai concise şi mai substanţiale. Unele. Celorlalţi colaboratori le atrag atenţia că – în absenţa totală a cenzurii de partid trebuie să se bazeze doar pe autocenzura profesională şi pe bunul simţ personal.
O revistă care are personalitate trebuie să şi-o etaleze şi să arate ca un spectacol bine regizat, orchestrat, direcţionat…
Ceea ce presupune o chestiune de dinamică ageră, dar şi de intuire şi paginare a priorităţilor. Din acest pdv, până acum APOSTOLUL şi-a respectat antetul – este, în primul rând, o revistă a cadrelor didactice, o revistă editată de sindicatul învăţământ Piatra-Neamţ! Dar ea ar trebui să fie, dincolo de zona teoretică – pedagogie, psihologie, metodică – şi o revistă vie, responsabilă, un spaţiu al dialogului şi al polemicii. Parafrazând, aş zice că mare parte dintre semnatarii acestor pagini s-au înţepenit în catedră şi că, cea mai vie şi mai neconvenţională semnătură este aceea a tânărului pensionar Dumitru Rusu. Părerea mea.
Tocmai spuneam că nu-mi plac bilanţurile… Şi nici nu aş vrea să sporesc rândurile heautontimorumenilor…
Salutând ideea suplimentului trimestrial „literar şi artistic”, declar deschisă orice colaborare competentă şi argumentată. Personal, simt nevoia unor rubrici constante care ar privi schilodirea limbii române, a unor rubrici de educaţie estetică – plastică, muzicală, teatrală… După cum simt nevoia unui dialog cât de cât productiv cu colegii aflaţi, deocamdată, în funcţii de execuţie ale actualei puteri. Pentru că toţi de la CATEDRĂ ne tragem…
La mulţi ani!
Mircea ZAHARIA
(Apostolul nr. 58, martie 2004 – 5 ani de la apariţie)