Dacă rosteşte cineva numele Cantemir, gândul nu mă duce prima oară la cărturarul Dimitrie, prieten al iluministului Gottfried von Leibnitz, ci la tatăl său Constantin, care l-a scurtat de cap pe logofătul Miron Costin. Un cronicar drag mie, măcar pentru cugetarea Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos zăbavă în toată viiaţa omului, decât cetitul cărţilor. Desigur, ne putem gândi şi la poetul Antioh, care l-a cunoscut pe Voltaire şi a murit la Paris, dar şi acesta este tot un gând terestru.
La trei veacuri de înveşnicire, Dimitrie Cantemir trebuie privit de la altitudine, personalitatea sa plurivalentă (şi contradictorie) re-dezvăluindu-se la fiecare trecere în revistă a operei.
De la el ne-a rămas cea mai bună istorie a Imperiului otoman, nealterată timp de peste 100 de ani, tradusă în epocă în engleză, franceză şi germană. Ceea ce nu-i de ici-colo, în urmă cu vreo patru secole… Apoi a scris despre Moldova lui, a scris metafizică şi filosofie încercând să definească concepte şi să acrediteze o terminologie filosofică. A scris primul roman alegoric şi autobiografic din literatura română… Scrie în latină apoi traduce în română Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, socotindu-şi poporul urmaş al marilor civilizaţii antice europene şi aşezându-l într-o firească integrare în cursul universal al evenimentelor… A fost primul român savant de faimă internaţională, primul român membru al unei academii prestigioase…
Oriunde te duci, te întorci, găseşti ceva început de el…
Cantemir anunţă lumea marilor iluminişti care va marca a doua jumătate a secolului al 18-lea în Franţa, numele unor Voltaire, Rousseau sau Montesquieu. Marea lui şansă a fost să trăiască la Constantinopol unde a asimilat trei medii de cultură şi civilizaţie (Europa Occidentală şi Răsăriteană, lumea Orientului), preluând idei şi emiţând sinteze. Face apologia numelui de român, moştenit de la Roma, ne declară urmaşi ai romanilor şi cu aceasta ne mută într-un fel din răsăritul bizantin şi ortodox de-a dreptul în moştenirea noastră occidentală – latină şi italiană. Nu mai trebuie să fim priviţi ca o naţiune de graniţă care separă ci uneşte două culturi – cea răsăriteană şi cea apuseană. O altă perspectivă europeană.
Mai mult, deşi admirator al unei culturi otomane bine asimilate, Cantemir rămâne un apărător al Res publica christiana – Europei creştine – un alt „atlet” al lui Christos, precum marele Ştefan. Şi n-ar trebui să uităm că tratatul lui secret de alianţă cu Petru cel Mare, prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei şi Buceagului, cu cetăţile de la Dunăre, Chilia şi Cetatea Albă.
Moştenirea sa extraordinară – afirmarea latinităţii limbii şi a poporului format pe teritoriul vechii Dacii – a devenit o referinţă fundamentală pentru corifeii Şcolii Ardelene, astfel încât această mişcare culturală iluministă a marcat clar începutul luptei pentru emancipare naţională în Transilvania.
Nu putem a puncta elocvent această repede ochire asupra personalităţii lui Dimitrie Cantemir, aşa încât îi dăm cuvântul autorizatului magistru George Călinescu: „Dimitrie Cantemir … e un erudit de faimă europeană, voievod moldovean luminat, academician berlinez, prinţ moscovit, cronicar român, un Lorenzo de Medici al nostru.”
Mircea ZAHARIA