ÎNTÂLNIRE DE SUFLET ÎN BASARABIA

 

În perioada 19-22 mai o delegaţie a Sindicatului din Învăţământ Neamţ s-a deplasat în Republica Moldova, într-un schimb de experienţă, de viaţă şi de atitudine sindicală, cu parteneri din Chişinău şi din raionul Orhei. De fapt, dacă socotim că două zile au fost pierdute pe drum, celelalte două, deşi aflate la sfârşit de săptămână, au fost fructificate la maximum. Astfel nemţenii au putut participa la deschiderea finalei Festivalului Republican al Creaţiei Artistice a Angajaţilor Instituţiilor Preuniversitare, au vizitat o grădiniţă, o şcoală din mediu rural şi un liceu din cel urban, au avut o întâlnire de lucru la Consiliul municipal al Sindicatelor din Chişinău, au putut admira vestigiile Orheiului Vechi, sau urmele moldoveanului Donici – zis Alexandru în Basarabia, şi Alecu în România.

Dar s-o luăm băbeşte.

 – Joi, 19 mai, după un drum vesel dar obositor, după traversarea civilizată a Prutului, am fost întâmpinaţi la Chişinău, cu politeţe nedisimulată de două minunate amfitrioane: doamna Nadejda Lavric, vicepreşedinte al Federaţiei Sindicale a Educaţiei şi Ştiinţei din Moldova şi doamna Gabriela Zambitchi, specialist în sectorul Organizare şi administrare. Am căzut de acord cu detaliile programului viitor, am mâncat şi ne-am cazat. Şi am ciocnit şi o cupă de vin, pentru că, se ştie, vinul bun face prietenia bună. Chiar şi când ne ţinem de neamuri.

– Vineri, 20 mai, la Casa de Cultură din Chişinău, am participat la deschiderea Festivalului Republican al Creaţiei Artistice a Anga­jaţilor Instituţiilor Preuniver­­sitare, organizat de Federaţia Sindicală a Educaţiei şi Ştiinţei din Moldova.

Aflat la ce-a de-a XV-a ediţie, festivalul a reunit cadre didactice din o serie de instituţii de învăţământ selectate pentru etapa finală, cea republicană, a competiţiei.

Potrivit domnului Dumitru Ivanov, preşedintele Federaţiei Sindicale a Educaţiei şi Ştiinţei din Moldova, acest festival a devenit o frumoasă tradiţie care reuneşte an de an dascăli pasionaţi de artă şi frumos. Domnia sa a anunţat prezenţa în sală a delegaţiei colegilor de la Piatra-Neamţ şi a salutat prezenţa românilor la acest schimb de experienţă. Apoi a subliniat: Anul acesta, absolut toate raioanele sunt prezente în Festivalul nostru. Asta ne uneşte. Asta ne permite să aflăm cine suntem şi de unde am apărut, asta ne permite să ne reamintim că suntem mari prieteni ai poeziei, cântecului şi dansului. Şi asta ne dă puterea de a trăi şi de a lucra bine în continuare, păstrând şi transmiţând mai departe portul, obiceiurile şi tradiţiile noastre. Şi cine dacă nu cadrul didactic, învăţătorul şi profesorul pot face cel mai bine acest lucru?

Spectacolul în sine a confirmat lucruri pe care le ştiam deja şi din rezultatele excelente ale moldovenilor la Concursul Carl Czerny, desfăşurat la Piatra-Neamţ. Interpreţii au fost profesionişti redutabili la toate capitolele – muzică, dans, declamaţie – dovedind un nivel competitiv al învăţământului artistic. Dincolo de aceasta, e de remarcat profunda implicare emoţională a celor de pe scenă, credinţa, sinceritatea şi lipsa de inhibiţie cu care transmit un puternic mesaj patriotic, în cel mai pur sens al acestui cuvânt.

– Ne-am deplasat apoi la Consiliul municipal al Sindicatelor din Chişinău, cu sediul într-o clădire construită pe la 1800 – monument istoric cu acte în regulă – dar bine recondiţionată în urmă cu opt ani. Gazdele, Margareta Sârbu, preşedinte şi Oleg Ivanov, vicepreşedinte, ne servesc cu plăcinte savuroase şi informaţii consistente. La nivel de municipiu, există 80 de instituţii preuniversitare afiliate (lipsesc doar una sau două), numărând peste 16.500 de membri de sindicat. Îşi prezintă cu mândrie ealizările sindicale privind concediile, condiţiile de promovare a directorilor, lupta pentru subvenţionarea decentă a actului educaţional. Le spunem şi noi pe ale noastre, dar ridicăm din sprinceană când aflăm că sunt subvenţionaţi de Primărie, care le decontează utilităţile de întreţinere şi salariile. Altminteri sunt în telefoane cu primarul Chirtoacă, care ne-ar cam invita la un pahar de şampanie, dacă n-ar avea nuntă. Şi chiar are, după cum aflăm din presă. Să fie într-un ceas bun!

– La Grădiniţa nr. 225 „Spicuşor”, suntem întâmpinaţi cu pâine şi sare de doamna director Alla Vasilache şi o ceată de plozi îmbrăcaţi în costume naţionale, la fel ca educatoarele care îi însoţesc şi-i îndrumă. Noi am întârziat şi gazdelor li s-a cam ofilit entuziasmul. Primim cu dragoste urările de bun venit ale ţâncilor şi o dregem fraternizând pe bază de pită cu sare. Suntem cam mulţi ştirbi în zonă, şi asta ne dă un sentiment de solidaritate. Vizităm apoi grădiniţa. E, parcă, o minune desprinsă din poveştile fraţilor Grimm. Totul e structurat în jurul unei grădini luxuriante, cu plante exotice şi flori mirobolante. Şi cu lumină, cu multă lumină… Vizităm sălile de clasă, de joacă, de sport, dormitoarele… Totul e curat, totul e decorat cu bun gust, totul e pastelat, totul face ca magia copilăriei să rămână o lumină pentru tot restul vieţii…

Vedem apoi în sala de spectacole o adevărată demonstraţie de virtuozitate a copiilor şi educatoarelor lor, un exerciţiu de fantezie şi improvizaţie dezlănţuită. Poezia, muzica, dansul, coregrafia, totul e sensibil, totul e frumos, totul vorbeşte despre dragostea de ţară: Leagănul meu e Moldova/ Sufletul meu e Moldova/ Dragostea mea e Moldova… Am surprins câţiva colegi lăcrimând pe ascuns şi mi-am simţit şi eu genele umede…

În final ar trebui spus că „Spicuşor” e cea mai mare grădiniţă din Republica Moldova şi că peste o sută de angajaţi construiesc şi veghează aici viitorul a aproape 900 de pruncuşori.

– Sâmbătă, 21 mai plecăm devreme spre Orhei, având ca însoţitor pe domnul Simion Boţan, lider sindical al raionului cu pricina. Pe drum o recuperăm şi pe doamna Raisa Ţurcanu, responsabilă cu treburile financiare. E Sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constan­tin şi Elena şi, antrenaţi şi dirijaţi de Gabriela Grigore, toţi pasagerii le cântă „Mulţi ani trăiască” celor sărbătoriţi. Cântă şi musafirii, că nu-i bai. Dar cântă cam fals că-i pe uscat şi, în această atmosferă, ajungem la Casa memorială Alecu Donici (19 ianuarie 1806, Piatra-Bezin (astăzi comuna Donici) – 21 ianuarie 1865, Piatra-Neamţ), poet fabulist român basarabean. Casa veche de boier înstărit e bine întreţinută, iar muzeul se străduieşte să puncteze o biografie nespectaculoasă. În fond, Donici a abandonat o carieră militară îndoielnică pentru una de fabulist mediocru, meritele sale fiind recunoscute mai mult pentru traduceri notabile din Krâlov, Puşkin, Lermontov sau Antioh Cantemir („Satire”, împreună cu Constantin Negruzzi).

– La gimnaziul „Ion Creangă” din satul Teleşeu, raionul Orhei ne întâmpină şi ne salută doamna director Tatiana Zubkova, însoţită de o altă Tatiană, lider de sindicat. Vizităm o şcoală construită pentru 500 de elevi, un gimnaziu unde astăzi mai învaţă vreo 130 de elevi sub îndrumarea a 4 învăţători şi 13 profesori. E sâmbătă şi şcoala e pustie, totuşi doi elevi frumoşi şi isteţi au fost aduşi de acasă ca să ne salute şi să ne prezinte „muzeul” şcolii. „Privim” şi colţul eroilor lăudând gazdele pentru iniţiativă. Vizităm şi biblioteca oferind un pachet consistent de literatură română, apoi se schimbă coordonate şi se fac proiecte comune.

– Mănăstirea Curchi, o adevărată bijuterie de arhitectură, adăposteşte doar o mână de călugări, şi are fixată în pisanie o istorie comună mai tuturor aşezămintelor monahale din Basarabia: Această sfântă biserică închinată sfântului ierarh Nicolae începută în 1937 (N.R. În timpul ocupaţiei româneşti, carevasăzică) a fost terminată în 1925 (după o stagnare a vieţi monahale din 1952 până în 996) cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi întregii Moldove… Ne închinăm şi noi şi ne mirăm de ce aflăm: pentru reconstrucţia bisericii tot poporul Moldovei a donat cel puţin contravaloarea unei zile de muncă…

– Liceul „Alecu Russo” din Orhei ne seduce prin zâmbetul cald al doamnei director Lidia Hacina, dar şi prin frumuseţea şi curăţenia instituţiei. Construită în 1940, unitatea de învăţământ a funcţionat timp de şase decenii ca şcoală medie de cultură generală, pentru ca după anul 2000 să fie transformată/reorganizată în Liceul Teoretic „Alecu Russo”. Şi se află aici impresionante dotări tehnice: 36 săli de clasă, 2 săli calculator, 2 ateliere, 3 săli de sport, o sală de dans, o cantină cu 240 de locuri, o bibliotecă ce peste 50.000 de volume… Sporim şi noi această zestre cu un pachet de cărţi româneşti şi, în biroul directorial, se face schimb de date de contact pentru eventuale parteneriate viitoare.

În drum către Chişinău vizităm Orheiul Vechi, dar mi s-a cam acrit de muzee. Cum mi s-a acrit şi de albumul „Raionul Orhei” un cărţoi elegant şi frumos tipărit în anul 2014, oferit cu generozitate de domnul Simion Boţan fiecărui membru al delegaţiei noastre. A trecut un sfert de secol de independenţă şi de limbă română oficială, dar în cartea citată (şi cu siguranţă şi în altele), în istoria Moldovei se sare în continuare din feudalism în republică…

– În final vă oferim câteva informaţii „ciupite” de ici de colo despre o instituţie inexistentă în România, dar care funcţionează cu succes la sindicaliştii moldoveni: Institutul Muncii, un pilon esenţial al sistemului educaţiei sindicale şi formării cadrelor sindicale a Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din Moldova (CNSM).

Acestuia îi revine sarcina organizării nemijlocite a activităţii educaţionale în cadrul CNSM şi are ca obiectiv realizarea activităţilor necesare consolidării mişcării sindicale din ţară şi a formării unui efectiv cu convingeri sindicale ferme, poziţie activă şi motivaţie puternică de apartenenţă la sindicat.

În scopul îndeplinirii acestui deziderat, Institutul Muncii elaborează programe de formare continuă a funcţionarilor şi activiştilor sindicali şi a programelor tematice; acordă asistenţă metodico-didactică pentru desfăşurarea procesului de formare la diferite niveluri; realizează studii, sondaje sociologice, analize, cercetări ştiinţifice în domenii de interes sindical etc. Într-un cuvânt, se face totul pentru a creşte impactul acţiunilor sindicale în societate şi a transforma instruirea sindicală într-un proces educaţional modern şi accesibil pentru toate categoriile efectivului sindical.

Totodată există aici un Centru medical consultativ diagnostic al Institutului – o instituţie medicală privată fondată de către CNSM, care este unic fondator şi proprietar. Acesta are menirea de a acorda servicii de diagnosticare şi consultanţă medicală membrilor Sindicatelor şi permite acordarea asis­ten­­­­ţei medicale consultativ-curative în domeniul medicinii interne şi ima­gisticii.

Instituţia mai dispune de numeroase săli de studiu, precum şi de săli cu capacitatea de 15-250 de locuri pentru seminare, mese rotunde, conferinţe internaţionale, simpozioane – dotate cu cea mai modernă tehnică de comunicare – de la proiector şi ecran de proiecţie, la calculatoare performante şi echipament de traducere sincronă.

O surpriză pentru noi a fost să aflăm că există şi un hotel, proprietate a Institutului, după cum există, la sediul central, un bar, un restaurant, o terasă şi o Sală Polivalentă chiar multifuncţională. Aşadar oaspeţii din Moldova sau de peste graniţă: elevi, profesori, sportivi, sindicalişti din diverse domenii ale Confederaţiei se pot bucura de masă şi cazare la preţuri rezonabile. Ne-am bucurat şi noi de ospitalitatea şi pitorescul locului; întrucât eleganta „Polivalentă” fusese închiriată pentru o nuntă, vineri eara am putut admira în toată splendoarea ei feciorelnică o mândreţe de mireasă, suplă şi graţioasă. Nu mică ne-a fost mirarea când, la cina de sâmbătă, aceeaşi mândreţe s-a retras într-un colţ al restaurantului nostru pentru a alăpta o frumuseţe dodoloaţă, destul de vioaie şi zgomotoasă. Cum, cu toată încrederea în talentele şi viteza moldovenilor, nimeni nu-i credea în stare de o asemenea performanţă pe tinerii însurăţei, cineva din grup a remarcat că lumea s-a stricat, iar mai toate doamnele, trecute binişor de prima tinereţe, au fost de acord.

Lăsând şaga deoparte – în fond s-au mai văzut mirese care alăptează – trebuie să spunem că periplul nostru moldav ne-a folosit şi ne-a bucurat. Ne-a folosit pentru că schimbul de idei şi experienţă a fost unul bogat şi real, benefic pentru ambele părţi. Ne-a bucurat pentru că am cunoscut oameni buni şi calzi, inteligenţi şi optimişti, total dăruiţi muncii lor, profesori şi educatori care îşi iubesc pătimaş ţara şi ştiu să transmită această iubire…

Ne-am bucurat pentru că am regăsit Chişinăul (personal, îl ştiu din 15 iunie 1990) mai curat, mai verde, mai derusificat. Ca mai toată, Moldova, de altfel. De fapt, „derusificat” e o glumă, pentru că din 36 de mijloace mass-media de pe piaţa presei, doar şase sunt în limba română. Păstraţi proporţia şi o să vedeţi cam în ce măsură KGB şi puişorii lui controlează viaţa politică, şi nu numai, în toată Republica Moldova.

Dar ne-am bucurat şi pentru că, chiar în timpul vizitei noastre, Teatrul Naţional a reluat piesa „Casa Mare” a lui Ion Druţă, montată şi de românca Nicoleta Toia în anul 1990 pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Chişinău, dar jucată şi la Piatra-Neamţ, la invitaţia Teatrului Tineretului. Şi mai avem şi alte bucurii comune, dar spaţiul tipografic este limitat. Chiar şi pentru redactorul – şef al revistei.

 

Mircea ZAHARIA