Note la o expoziţie

„Serbarea de la Putna: 1871/2021. Continuitatea unui ideal”

Expoziţie documentară deschisă la Centru Cultural „Iacob Putneanul”, Mănăstirea Putna, 15 iunie 2021

Suntem în anul 1871. Istoria Europei este într-o iminentă schimbare. Revoluţiile de la 1848, din întreaga Europă, au schimbat mentalităţi, destine naţionale. Ca efect, provinciile româneşti mai norocoase au reuşit să înfăptuiască „unirea cea mică” la anul 1859. Din anul 1866, la 10 mai, regele Carol I preia destinele României unite, mai întâi în calitate de voievod apoi, din 1881, va fi „uns” rege. Provinciile româneşti duc în spate două imperii: imperiul otoman şi imperiul habs­burgic. Unul are deja câteva secole de istorie în spaţiul românesc, altul a înlocuit „jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac”, cum se spunea în popor, încă din anul 1775. În Europa un aer de schimbare, de intrare în modernitate, a cuprins societăţile evoluate. Pe acest fond, tinerimea română studiază în străinătate, la marile universităţi. În provinciile româneşti se înfiripă învăţământul superior, la Iaşi, la Bucureşti, la Cluj, la Oradea. În Europa se încheie războiul franco-prusac, 1870-1871, al cărui deznodământ a dus la unirea tuturor provinciilor germane şi sfârşitul domniei lui Napoleon al III-lea, în Franţa. Pe acest fond de evenimente majore pentru istoria şi diplomaţia europeană, la Putna, la marginea Imperiului austro-ungar, sunt puse la cale, de „junimea română”, o serbare şi un congres al studenţimii române.

Nu întâmplător este ales ca loc de desfăşurare Putna, iniţiatorii şi organizatorii considerând că „va fi serbarea în chestiune mai demnă şi mai festivă făcându-se la mormântul lui Ştefan cel Mare, în Ziua Sântei Marii”. În acelaşi timp este evidenţiată poziţia Bucovinei în structura geografică şi istorică a provinciilor româneşti: ea este „sentinela românismului contra colosului nordic şi a părţilor lui etnografice”, este, de asemenea, strategic „încheietura care leagă România, Moldova şi Basarabia cu Maramureşul şi Transilvania”. Toate acestea se specifică în „Apelul tinerimii române”, elaborat, într-o primă formă, în ziua de 25 decembrie 1869, (de Crăciun), de către un grup de iniţiativă, la Viena. Ce importanţă pot avea pentru o naţiune tânără aceste două secvenţe ale unui eveniment, aparent fără pretenţii istorice majore, într-un asemenea context extrem de activ, de important pentru devenirea Europei?

Descifrând istoria ulterioară a românilor şi a României, privind cu detaşarea şi luciditatea unui veac şi jumătate de la acele evenimente, putem avea astăzi dimensiunea visului, a speranţei, a disperării chiar a ceea ce au însemnat cele două momente ale acelei acţiuni colective. Serbarea de la Putna şi Congresul studenţimii române, care i-a urmat, au fost consecinţa unui complex de factori, dar şi a unei dorinţe de secole, amânată, dar niciodată uitată, şi care a căpătat forma unei serbări/sărbători

În memoria acelor vremuri şi a acelor evenimente a fost deschisă o impresionantă expoziţie, la Mănăstirea Putna, la 15 iunie 2021, la „Centrul Cultural Iacob Putneanul”, care marchează începutul unei importante serii de acţiuni comemorative şi de celebrare a unor momente şi a unor personalităţi providenţiale pentru rezistenţa şi persistenţa noastră în istorie.

Piesa centrală a expoziţiei o reprezintă, fără îndoială, „urna antică de argint”, depusă ca „un semn de pietate şi de amintire” pe mormântul voievodului Ştefan cel Mare la manifestarea din august 1871. Inscripţia este edificatoare: „Eroului, învingătorului, apărătorului existenţei române, scutului creştinătăţii, lui Ştefan cel Mare, junimea română academică, anul MDCCCLXX”. În această urnă au fost depuşi bulgări de pământ din toate provinciile româneşti, într-o unire simbolică. Urna este aşezată pe un piedestal de marmură, ambele fiind protejate de un baldachin din lemn de brad, furniruit cu lemn de nuc, confecţionat în anul 1874 de către meşterul Benedict Hoheneker din Rădăuţi. Ne putem imagina emulaţia de tip romantic stârnită în timp în jurul acestui obiect care s-a încărcat cu semnificaţie odată cu trecerea timpului. În expoziţie sunt expuse două epitafuri, depuse la mormântul domnitorului la 15 august 1871. Unul este o donaţie de la „Elena Istrati şi Doamnele din Bucovina”, cu o inscripţie edificatoare: „Memoriei lui Ştefan cel Mare, omagiu de veneraţiune şi recunoştinţă adus de doamnele române din Bucovina, MDCCCLXX”, iar celălalt este donat de „Maria Rosetti şi Doamnele române”, este realizat din catifea şi fir de mătase aurit, sunt cusute denumirile locurilor unde Ştefan cel Mare a repurtat victorii asupra ungurilor, turcilor şi polonilor (Baia – 1467, Rahova – 1475, Valea Albă – 1476, Pădurea Cosminei – 1496). În cele patru colţuri sunt stemele provinciilor româneşti, iar inscripţia exprimă un deziderat al epocii ştefaniene: „Mai bine să murim cu spada în mână, întru apărarea religiunii şi a patriei noastre, decât să lăsăm şi una şi alta în prada inamicului”.

În expoziţie avem, de asemenea, între altele, un portret al lui Ştefan cel Mare, cu autor necunoscut, realizat la anul 1771, înainte de ruperea Bucovinei din „trupul” Moldovei, păstrat la Putna. O suită de portrete adună personalităţile care s-au implicat în evenimente: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Nicolae Teclu, Ciprian Porumbescu, Iraclie Porumbescu, G. Dem. Teodorescu, Dimitrie Gusti, A.D. Xenopol, la care s-au alăturat alte personalităţi precum Vasile Alecsandri, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, Radu George Melidon. Imaginile, prin efectul timpului şi prin consecinţele generate de faptele lor, au căpătat, fără îndoială, profilul icoanelor, în felul acesta o expoziţie cu un asemenea subiect devine un adevărat altar. Un rol extrem de important l-a avut presa vremii, publicaţiile „Românul”, „Telegraful român”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „Albina” de la Budapesta, „Convorbiri literare”, „Reformatorul”, „Trompeta Carpaţilor” etc., din care se regăsesc în expoziţie o mulţime de „probe” referitoare la evenimentele comemorate. Pieselor de epocă li s-au adăugat câteva lucrări de artă semnate de artişti plastici contemporani, adecvate evenimentului: Constantin Flondor, Horia Paştina şi Dacian Andoni.

Însemnătatea Serbării de la Putna este încă insuficient evaluată, cunoscută. Apelul tinerimii române, redactat în ziua simbolică de 25 decembrie 1869, la Viena şi transmis studenţimii române din toate centrele universitare ale Europei, conţine toate dezideratele şi toate direcţiile de urmat pentru unirea de mai târziu, înfăptuită la 1 Decembrie 1918. Dacă punem faţă în faţă dezideratele politice de mai târziu cu dezideratele exprimate în faţa şi de mulţimea adunată la Serbarea de la Putna sau care a rezonat cu aceasta, putem spune că unirea de la 1 Decembrie 1918 a avut un puternic şi autentic vot popular, exprimat cu o jumătate de veac mai devreme. Firesc, ne întrebăm acum, în faţa istoriei pe care o „emană” documentele şi exponatele din această expoziţie, dacă ar trebui ca tinerimea academică de astăzi să formuleze un nou apel către toţi tinerii români risipiţi în lume, cum ar suna acest apel? Prima întrebare ar fi: care Românie, cea din afară sau cea din interior? Avem peste 10 milioane de români în afara graniţelor fizice, care sunt „o Românie în căutarea unei identităţi”.

În anul 1871 românii formulau un ideal, care ţinea de unitatea tuturor provinciilor româneşti. Din perspectiva timpului şi a iniţiatorilor Serbării de la Putna, „continuitatea unui ideal” nu este o aspiraţie, este o datorie. Dacă ne-o asumăm sau nu este alegerea noastră, conştientă sau indusă, oricum numai popoarele libere au puterea să aleagă. Mai mult, popoarele sunt importante în istorie în modul în care se raportează la libertate, în modul în care îşi gestionează libertatea.

De remarcat efortul văzut sau nevăzut al monahilor de la Mănăstirea Putna pentru realizarea acestei expoziţii, între care îi numim de astă dată pe Iustinian Costin, Timotei Tiron, Teoctist Munteanu, Dosoftei Dijmărescu, Anania Vatamanu, Alexie Cojocaru, Gherasim Soca, Iachint Sabău, Mardarie Marinciu ş. a. De remarcat, de asemenea, munca restauratorilor de la Muzeul Naţional al Bucovinei care au făcut adevărate minuni lucrând pe obiectele textile vechi de un secol şi jumătate, aducându-le la prospeţimea iniţială, dar şi în lemn sau metal: Eugenia Sidoriuc, Carmen Ungureanu, Luminiţa Sănduleac, Loredana Axinte, Constantin Aparaschivei şi Ilie Cojocariu.

Dar şi atunci, la 1871, ca şi acum, a mai existat ceva: Putna s-a identificat, în istorie, cu stareţii săi. Fără stareţul Arcadie Ciupercovici, omul din umbră şi cel care a făcut posibile toate acţiunile, îmblânzind toate asperităţile văzute sau nu, manifestările de la 1871 nu ar fi avut caracterul naţional pe care îl percepem azi. Iar astăzi, trebuie să recunoaştem, fără perseverenţa şi fără viziunea părintelui stareţ Melchisedec Velnic, manifestarea din acest an ar fi fost doar un amănunt statistic. Acest dialog peste timp, între doi stareţi care s-au situat la înălţimea vremurilor şi a istoriei lor, reconfirmă Putnei caracterul de „Ierusalim românesc”, locul în care învierea şi reînvierea s-a dovedit că sunt posibile.

Adrian ALUI GHEORGHE

Putna, 15 iunie, 2021