150 de ani de la prima serbare a românilor de pretutindeni
În urma unui război ruso-turc început în anul 1768, armatele ţariste au ocupat Principatele Române şi pătrund până în Balcani. Austria, care nu vedea cu ochi buni înaintarea rusească, intervine pe cale „diplomatică”, nu militară şi ameninţă Rusia să înceteze ofensiva, altfel va ataca în partea de nord a imperiului, determinând pacea care a avut loc la Kuciuk Kainargi (1774).
Pentru intervenţia sa, Austria cere Imperiului otoman „o rectificare de frontieră” în sudul Galiţiei. Astfel, în urma coruperii dregătorilor otomani, prin şantaj şi înşelăciune, trupele austriece ocupă un întreg ţinut din nordul Moldovei, care a fost încă de atunci numit BUCOVINA, (nume străin născut din buze străine, spunea în 1918 patriotul bucovinean Iancu Flondor). Străvechiul pământ românesc, presărat cu cele mai scumpe amintiri ale istoriei Moldovei, cu Putna, cu mormântul lui Ştefan cel Mare, a trecut în anul 1774, fără nici o justificare sub stăpânire austriacă.
Despărţiţi de fraţii lor, românii din Bucovina nu au încetat niciodată să lupte pentru drepturi şi unitate naţională. Personalităţi de seamă din intelectualitatea de origine românească au luptat pe plan politic şi religios, atât la nivel local cât şi la Viena, capitala imperiului, pentru păstrarea identităţii de neam, limbă şi credinţă. Aniversarea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna, ce a avut loc la 3 septembrie 1470, era un pretext bun pentru ca autorităţile austriece să nu se împotrivească unei serbări, la care să participe reprezentanţi din toate teritoriile româneşti.
Aşadar, Putna şi întreaga Bucovină erau atunci sub ocupaţie austriacă, dar ctitorul mănăstirii, SFÂNTUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE era considerat „simbolul cel mai înalt al simţămintelor patriotice şi naţionale ale tuturor românilor” (ziarul Familia, 1862). De aceea, la mormântul său vor veni români pentru a realiza prima serbare a românilor, a studenţilor de pretutindeni.
Ideea unei serbări naţionale a fost lansată în anul 1868 de către studenţii români de la Viena, în anul următor a fost ales un prim comitet provizoriu, ce urma să se ocupe de organizarea festivităţii din anul 1870, când se împlineau 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna. Acesta era format din studenţii: Petru Pitei, preşedinte, Gabriel Băleanu, secretar şi Emil Cozub.
Comitetul provizoriu a lansat un apel la unitate şi manifestare a sentimentului naţional. Printre cei care fac apeluri se numără şi Mihai Eminescu. Sosit la Viena la data de 2 octombrie 1869, poetul lansează un „Apel către fraţi şi camarazi de arme”. Tot el este cel care promovează ideea unui congres al studenţilor prin trei articole: „Să facem un congres”, „În unire e tăria”, „Echilibrul”. Articolele au fost publicate în ziarul de limbă română „Federaţiunea” din Pesta.
În amintirile sale, studentul român la Viena, Teodor Stefanelli (cel care în anul 1875 înfiinţează la Cernăuţi „Cercul studenţesc Arboroasa”), îl desemnează pe Mihai Eminescu, smerit şi discret, ca fiind autorul ideii de a aduna la Putna tinerimea română., ,Eminescu mi-a spus că el a clocit această idee şi când l-am întrebat de ce nu spune ca să o ştie toţi, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să ştie guvernul austriac că români din România, adică supuşi străini, au propus aranjarea acestei serbări”.
Comitetul provizoriu elaborează la 25 decembrie 1869 un apel către conaţionalii lor din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuţi, Arad şi Blaj. În apel se spune: „Deşi desfăcuţi unii de alţii în privinţa politică, ne uneşte aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi datini, aceeaşi religiune … de la Tisa până la Marea Neagră, de la Nistru şi până la Balcani; scopul nostru comun este să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune… pentru progres şi cultură naţională”.
Din cauza suspiciunilor autorităţilor austriece şi a războiului franco-prusac, serbarea nu a putut avea loc la 15 august 1870. După începerea noului an universitar, au continuat pregătirile pentru o serbare la Putna în anul următor. Studenţii din Viena s-au unit într-o singură societate intitulată, ,ROMÂNIA JUNĂ”, având în frunte pe Slavici şi Eminescu.
Presa românească din ţară dar şi din Imperiul Austro-Ungar, a continuat să facă propagandă pentru evenimentele care urmau sa se desfăşoare în anul 1871. Într-un articol publicat în ziarul liberal „Românul”, Dumitru Brătianu afirma: „… la Putna nu va fi un parastas, ci celebrarea unei naşteri”, iar Mihai Eminescu atenţionează pe români că „idealul naţional a fost perpetuat de-a lungul secolelor de mai multe generaţii, momentul nefiind unul revoluţionar”. Propaganda pentru o participare în număr cât mai mare la Putna, pe 15 august 1871, de hramul mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, a fost făcută şi de ziarul „Telegraful român” din Sibiu.
Nu putem descrie evenimentele din anul 1871 fără a prezenta reacţia autorităţilor austriece faţă de această manifestare naţională şi se pare că acestea au păstrat o poziţie de expectativă. Desfăşurarea unei sărbători religioase ortodoxe ar fi fost tolerată de autorităţile imperiale, problema intervenea însă odată cu manifestările naţionale şi a congresului studenţesc.
Un lucru e cert, autorităţile locale din Bucovina au sprijinit în anul 1871 desfăşurarea serbării şi a congresului de la Putna. Ion Slavici, desemnat preşedintele comitetului de organizare, primeşte „o situaţie” de la poliţia vieneză prin care se lasă „impresia că serbările nu se vor desfăşura”.
Deşi la Cernăuţi se raportează că manifestarea naţională a fost oprită, pregătirea serbării a continuat să se desfăşoare. Primii care sosesc la Putna în ziua de 14 august sunt membrii societăţii „ROMÂNIA JUNĂ”; Gh. Dem Teodorescu, Ion Brăescu, Grigore Tocilescu vin din Bucureşti; din Iaşi C. Istrati, Russu şi Irimescu; din Berlin a venit tânărul student A. D. Xenopol, cel care va alcătui prima mare sinteză din istoria românilor, Nicolae Teclu, marele chimist de mai târziu. De la Iaşi au mai sosit M. Kogălniceanu, Hristodulo Cerchez (primarul oraşului), apoi Vasile Alecsandri şi reprezentanţi din partea mitropoliei Moldovei.
Un rol important în desfăşurarea manifestării naţionale fără incidente majore, l-a avut prefectul de Rădăuţi, Oreste Renney, simpatizant al cauzei româneşti şi apropiat al vechi familii nobiliare Hurmuzaki. Prefectul primeşte o directivă din partea autorităţilor de la Cernăuţi, pe care nu a pus-o în aplicare, prin care i se cerea să nu fie înlocuit tiparul religios al serbării cu unul naţional.
Serbarea a fost pregătită îndelung, s-au ridicat un arc de triumf şi un „portic festiv”, pridvor, loc de adunare, totul împodobit cu steaguri tricolore. Serbarea a fost deschisă în seara zilei de 14 august cu 21 de salve de tun trase de pe dealurile din împrejurimi, urmate de o slujbă religioasă.
Ziarul Familia consemnează: „Duminică, în 15 august 1871, de la opt, până la nouă ore, trei rânduri de salve succesive anunţară adunarea oaspeţilor în porticul festiv, unde comitetul îi felicită de bună venire… Adunarea întreagă intră în biserică, unde şapte preoţi celebrară sfânta liturghie, iar la priceasnă, părintele Arcadie Ciupercovici, egumen al mănăstirii Putna, ţinu o predică corespunzătoare hramului bisericii, o cuvântare care face onoarea talentului oratoric al Sfinţiei sale”. Peste câţiva ani, vrednicul stareţ a ridicat o cruce lângă mănăstire în amintirea serbării.
A urmat sfinţirea darurilor aduse de participanţi, care au fost depuse pe mormântul Sfântului Ştefan. Cel mai important dintre aceste daruri a fost o urnă de argint, care se păstrează şi astăzi în muzeul mănăstirii. Ea conţinea pământ adus din toate provinciile româneşti, era o rugă către Sfântul Voevod: „Aşa cum s-a unit acest pământ aici, mijloceşte la Dumnezeu să se unească şi locurile de unde s-a luat”. După primul război mondial, cea mai mare parte din acest pământ a fost presărat pe câmpurile de luptă care au dus la Marea Unire.
„S-a dat o masă comună în portic. Preşedintele comitetului, Ion Slavici, purtă toastul prim, pentru Împărat, apoi se cântă, Gott erhalte. Urmară apoi o mulţime de toasturi: Tocilescu (Bucureşti), Mureşanu (Gherla) …Se intonă Imn religios, compus anume de V. Alecsandri, muzica A. Flechtenmacher”, scrie ziarul Familia. A. D. Xenopol a ţinut un discurs, care este cunoscut până în ziua de astăzi, el a fost acela care a câştigat concursul cuvântărilor publice.
După masă a avut loc o manifestare populară şi în cadrul acesteia, muzicianul Badea Grigore este înlocuit la vioară de către tânărul Ciprian Porumbescu, în vârstă de numai 17 ani. La sfârşitul interpretării, acesta i-a spus tatălui său, preotul Eraclie Porumbescu: „Tată, am cântat întregii Dacii”. Simţea ca toţi ceilalţi că acolo se afla întregul popor român prin tinerii săi reprezentanţi.
În acest timp, un grup de studenţi s-a prezentat la prefectul Renney, cerând dreptul de a ţine un congres, în care vor fi discutate teme precum: direcţii de acţiune pentru generalizarea culturii naţionale, dezvoltarea economiei României, când şi unde va trebui în viitor să se întâlnească tinerimea academică.
Iniţial, Renney a respins cererea, pe motiv că între participanţii congresului se găseau şi cetăţeni străini Imperiului Austro-Ungar, iar primul subiect era unul „prea general”. Prin această strategie prefectul le aducea mai degrabă la cunoştinţă iniţiatorilor că trebuie să fie prudenţi, deoarece acţiunea lor este ilegală.
Congresul s-a desfăşurat însă şi în aceste condiţii, programul fiind schimbat cu următoarele subiecte:
1. Prin ce s-ar putea întreaga junime română academică dezvolta omogen?
2. Cum ar putea generaţia prezentă să contribuie la dezvoltarea culturii?
3. În ce directive să pornească junimea română spre a crea condiţiile unei dezvoltări sigure şi permanente?
4. Ce ramură a dezvoltării trebuie să atragă mai mult atenţia junimii?
În această formă programul a fost adoptat de studenţii participanţi, care au discutat probleme identitare şi culturale ale românilor până la orele două din noapte. Discuţiile au fost reluate a doua zi şi observând că sfârşitul nu se întrevede, Eminescu i-ar fi spus lui Slavici: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează …facem ce ştim şi lumea vine după noi”.
S-a emis, printre altele, ideea înfiinţării de societăţi în toate universităţile din străinătate în care se găseau studenţi români; se dorea înfiinţarea unui organ de presă comun, cu caracter literar şi ştiinţific, care să apară la Viena, sub titlul „Naţionalismul”. Revendicările au rămas doar la stadiul de proiect. Foarte important este că serbarea de la Putna, a determinat desfăşurarea primului congres al junimii academice române de pretutindeni, cu toate neîmplinirile sale.
Ziarul Familia apreciază: „Serbarea de la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare, a ieşit foarte splendid, participând un public numeros …La această serbare, România a fost mai bine reprezentată …Boierimea Bucovinei, din cauze mai înalte, politice, excelă prin absenţa sa admirabilă”.
„În decursul serbării, s-au împărţit şi nişte medalii de bronz şi argint, bătute anume pentru festivitatea aceasta, cu următoarea inscripţie: Putna – 15 august 1871, iar pe cealaltă parte: Memoriei lui Ştefan cel Mare – Râvnitorii gloriei străbune descrie în continuare ziarul Familia.
După ce oaspeţii din toate zările româneşti au plecat, Eminescu i-a împărtăşit unui coleg gândul său despre folosul serbării: „Participanţii, deşi despărţiţi prin hotare politice, toţi ştiu că sunt unul şi acelaşi neam şi această convingere va mări puterea lor de rezistenţă şi va menţine lupta pentru neam, lege, credinţă, pentru ţară”. În secolul XX turnul porţii mănăstirii Putna va fi denumit „Turnul Eminescu”.
Pe lângă o vie amintire în sufletele celor prezenţi şi în tradiţia mănăstirii Putna, din generaţia care a pregătit şi participat la serbare s-au ridicat cei care au luptat pentru drepturile românilor din Bucovina şi mai târziu pentru Unirea Bucovinei cu Patria Mamă. Bucurie tuturor românilor şi să ştim să ne plecăm înaintea sfinţilor noştri strămoşi, cu mulţumire şi recunoştinţă!
BIBLIOGRAFIE:
Caietele de la Putna, 8, VIII – 2015, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2015.
Analele Putnei, XIII, 2017, Editura Mitropolit Iacov Putneanu, Mănăstirea Putna, 2017.
Analele Putnei, vol. IV, 2008, Editura Grup Muşatinii, Mănăstirea Putna, 2008. (Se găsesc la Biblioteca de carte religioasă, Sf. Sava, Buzău.)
Mănăstirea Putna. 500 de ani de la înfiinţare. În Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXIV, nr. 7-8, iulie-august 1966, Bucureşti, 1966.
Ziarul Familia (a apărut 1865-1945, în Pesta, Oradea, Bucureşti), Anul VII, nr. 35, 29 august 1871.
Prof. Ioan GRĂDINARU