„România regală”, cea mai recentă conferinţă susţinută de academician Georgeta Filitti, valoros istoric preocupat de restituirea operei înaintaşilor, la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ (sâmbătă, 18 mai 2024, cu ocazia Zilei Internaţionale a Muzeelor), a cuprins explicaţii bogat documentate şi atractiv expuse. Elaborate în spiritul adevărului istoric, punctele de vedere au creat o imagine deosebit de elocventă despre această temă interesantă. Georgeta Filitti s-a aflat pentru a doua oară la Piatra-Neamţ. La final, Garda Curţii Domneşti (prof. coordonatori: Elena Preda, Dorina-Luminiţa Drexler, Cristiana Şoimaru) a prezentat onorul distinsei invitate. „Piatra-Neamţ este un loc care mă emoţionează, îmi place teribil tot ce este aici şi vin, de fiecare dată, cu o imensă plăcere. Sunt colţuri de istorie aşa de bine încadrate în oraşul modern şi cred că pot constitui un model şi pentru alte localităţi din România. De ce? Pentru că istoria trebuie să rămână mereu prezentă în viaţă noastră”, a spus Georgeta Filitti.
„Doamna academician Georgeta Filitti este unul dintre cei mai îndrăgiţi istorici români, graţie pregătirii excepţionale, a farmecului personal, a «dimensiunii ludice» a discursului şi, nu în ultimul rând, a originalităţii Domniei sale în abordarea temelor istorice. Instituţia noastră a primit un cadou cum nu se poate mai frumos”, a subliniat Mihaela-Cristina Verzea, directorul adjunct ştiinţific al Complexului Muzeal Naţional Neamţ.
„Ceea ce a creat omul, inteligenţa artificială nu cred că poate depăşi”
– De ce este istoria cel mai frumos lucru pe lume?
– Ştiţi de ce? Pentru că se constituie într-o zestre spirituală care ne dă o forţă morală. Sigur, nu trebuie să ne imaginăm acum că toţi putem să devenim Ştefan cel Mare. Pentru că am fost un popor reprezentativ în Europa şi o dovedim cu fapte, acesta este un motiv de mândrie. Apoi, omul aşa-i făcut, să fie curios. Ori, această curiozitate luminată, dacă ne-o satisfacem, să ştiţi că, încet, încet, devenim oameni cultivaţi, devenim oameni ştiutori, oameni care ne înţelegem şi propria condiţie actuală, ceea ce este foarte important.
– Vă place tehnologia?
– Nu vreau să vă par conservatoare, dar e o lipsă de măsură în această privinţă. Şi atunci, această discrepanţă între dezvoltarea noastră biologică şi dezvoltarea tehnicii, apariţia inteligenţei artificiale, iată, creează un dezechilibru în fiinţa umană, pentru că nu fiecare dintre noi are capacitatea de a şti ce este esenţial, ce trebuie să iei, care sunt stimulii externi la care merită să răspunzi. Şi nenorocirea face ca tineretul să-şi piardă efectiv vremea, să stea cu aceste aparate în mână, că-i un telefon, că-i o tabletă, ca să aibă o ştire pe TikTok sau pe altă platformă de propagandă. Este o propagandă a faptului mărunt, care este profund inutilă. Îţi mănâncă timpul, ai aflat că o răţuşcă se pupă cu o pisică sau cutare actriţă suferă de o boală neiertătoare, astea sunt elemente neesenţiale, dar care ne mănâncă timp. Şi cred că ne consumă şi energia. Vreau să răspund foarte clar şi fără echivoc: nu-mi place toată tehnica asta care ne înconjoară. În acelaşi timp, însă, îmi dau seama că este un fenomen care nu poate fi stopat şi atunci ţine de fiecare dintre noi să primim cu măsură totul. Măsura în toate este absolut salutară. Informaţiile trebuie să fie miezoase. Ce faci, îţi pierzi timpul cu prostioare transmise de TikTok? Nu mai spun că foarte multe dintre ele sunt false.
– Omul va putea fi înlocuit de nişte „fiinţe” de metal?
– Ceea ce a creat omul, inteligenţa artificială nu cred că poate depăşi sau, dacă se va întâmpla, înseamnă că civilizaţia umană pe care noi o trăim în clipa de faţă va dispărea. Dar eu nu cred. Merg mai departe şi cred că, de fapt, e o modă. Încet, încet, va dispărea. Iată, La belle époque s-a caracterizat printr-o modă asortată, frumoasă, graţioasă, armonioasă. În ultimii 30-40 de ani a venit ceva postmodern, a venit ceva de neînţeles. O modă de o urâţenie nemaiîntâlnită, piciorul femeii, care-i foarte frumos, în loc să-i pui un pantof cochet, îi pui o gheată oribilă, cu o talpă groasă. Sunt nişte lucruri de neînţeles. Prin extensie, de exemplu, se montează Caragiale, absolut aiurea, cu o gestică, de foarte multe ori, obscenă, cu replici schimbate, cu schimbări de înţeles a unor întregi scene. Shakespeare se montează schimbat. Şi, în momentul în care obiectezi, ţi se spune că eşti depăşit. Această aducere în actualitate cu orice preţ a unor subiecte e ceva forţat, şi această forţare se referă şi la teatru şi la modă şi la neglijenţa faţă de propria noastră limbă pe care o împănăm cu nişte onomatopee mai ales din engleză. Nu ştiu care este câştigul. Eu încerc să rămân optimistă. La sfârşitul unei epoci, faci un bilanţ şi sunt multe lucruri bune, dar, eu, acum, tot mai greu zăresc aceste lucruri bune. Care este profitul? O stâlcire, o urâţire, o neglijare a limbii? La schimbul acesta de mesaje, de e-mail-uri, cum e cu putinţă să ignori ortografia. „Ştiţi, m-am grăbit”. Aceasta este o necuviinţă. E o necuviinţă şi faţă de tine care scrii şi o lipsă de respect faţă de cel căruia îi adresezi mesajul. Şi această neglijenţă în îmbrăcăminte, în scriere, în faptul că eşti într-un cerc de prieteni şi vorbeşti tare, ţipi, duce la o slăbire morală a oamenilor. Nu ştiu ce-i de făcut. Şi hai să privim şi din alt punct de vedere, poate că acesta-i mersul societăţii, poate că nu avem ce face. Asta ne e dat, să ne resemnăm.
– Cum mai vedeţi astăzi relaţia maestru-ucenic, de care depinde transmiterea, transferul de valori de la o generaţie la cealaltă?
– Să ştiţi că e o relaţie tot mai rar întâlnită. Aşa-zişi emuli, aşa-zişi urmaşi nu se înghesuie. Toată viaţa am fost obsedată de găsirea şi darea la iveală pentru marele public a documentelor de arhivă. Nu este un lucru uşor, pentru că, de multe ori, documentele de arhivă sunt într-o limbă străină, sunt într-o limbă veche, ai nevoie de cunoştinţe de latină, de greacă, de slavonă, de scriere chirilică. E o muncă întreagă. Pe mine m-a pasionat, dar nu sunt prea mulţi cei din jurul meu care să mă urmeze. Şi atunci, ne rămâne un întreg univers tainic şi nu-i bine. Sunt foarte mulţi tineri care vor să ia o temă de cercetare oarecare şi sunt surprinşi să afle că nu toate documentele de arhivă sunt digitizate. Cred că ţine foarte mult şi de persuasiunea pe care trebuie să o manifeste profesorii în facultate. Poate exista sau nu.
A consemnat Violeta MOŞU