Constantin N. Tomescu, profesor universitar şi secretar al Mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică

Plămădit din sânge ardelean şi oltean,

născut dobrogean, format moldovean,

devine mai târziu basarabean.

(preotul Vasile Ţepordei)

Tatăl lui Constantin Tomescu, Nicolae, era originar din Baia de Aramă, Olte­nia, iar mama, Ştefania, din Săliştea Sibiului, era descendentă dintr-o importantă familie de mocani ardeleni. Constantin se naşte la Constanţa, la 20 februarie 1890, devenind astfel un vlăstar al Dobrogei.

Soarta a fost vitregă cu micul Constantin. Rămâne orfan de tată la vârsta de 3 ani şi rolul patern a fost preluat de preoţii de la biserica din apropiere, pe care o frecventa dus de mamă, fire evlavioasă şi păstrătoare a tradiţiilor ortodoxe. Amintirile din copilă­rie, până a rămâne orfan şi de mamă, sunt împresurate cu frumoase evocări despre da­tinile şi tradiţiile dobrogenilor, descrieri ale oraşului Constanţa, pline de viaţă şi culoa­re, cu nostalgii şi evocări ale figurii mamei pe care o numea duios „măicuţa mea dragă”, cea care „a sădit în sufletul meu un început de iubire a neamului nostru românesc”.

La vârsta de 9 ani îşi pierde şi mama, rămânând orfan de ambii părinţi. Nea­vând pe nimeni pe lume, se zbate ca peştele pe uscat. Epitropia, pusă de Tribunalul din Constanţa să-l crească, risipeşte averea destul de consistentă, adunată de pă­rinţi pentru a-i asigura un viitor fără griji şi refuză să-l sprijine să studieze la gimna­ziu. Pentru a supravieţui Constantin încearcă să înveţe tâmplăria, să devină hamal în port sau băiat de prăvălie într-o librărie din oraş, ba chiar încearcă să-şi facă o carieră militară, intrând copil de trupă în marină.

Însă sufletul său, înclinat spre studiu, nu se împăca cu această situaţie. Se alipeşte de protopopul oraşului, preotul Gheorghe Niculescu, care, apreciindu-i dragostea de cele bisericeşti, îl sprijină pe micul orfan să se înscrie la Seminarul Teologic din Galaţi. Datorită unui complex de împrejurări, descris în amănunt în cuprinsul memoriilor sale1, Constantin Tomescu nu trece concursul, dar, cu acest prilej, îl cunoaşte pe arhima­dritul de scaun Nicodim Munteanu, viitor episcop de Huşi, mitropolit al Moldovei şi patriarh al României, de care-l va lega un statornic sentiment de fidelitate şi admiraţie. Imaginea vlădicăi Nicodim, aşa cum este conturată de către Constantin Tomescu în memoriile sale, este una mai mult decât măgulitoare, fiind cea mai detaliată biografie a celui de-al doilea patriarh al României, redactată de un contemporan.

Cu sprijinul lui Nicodim Munteanu, tânărul Tomescu reuşeşte în cele din urmă să intre la seminarul din Iaşi, pe care-l absolvă ca premiant, în 1912. Doritor să-şi con­tinue studiile, Constantin Tomescu urmează Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde se afirmă ca un eminent, dar şi ca lider de opinie dinamic, animat de marele ideal al unităţii naţionale.

Ales preşedinte al studenţilor de la Teologie, Tomescu trece în Ardealul maicii sale, aflat sub stăpânire chesaro-crăiască, cu un grup de 30 de studenţi de la Teolo­gie, pentru a aduce românilor ardeleni un mesaj al patriei libere. Acolo, prin inter­mediul Asociaţiei „Astra”, face cunoştinţă cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Vasile Bologa. Este arestat de autorităţile maghiare şi reţinut în penitenciarul din Sibiu până ce guvernul român reuşeşte să-l elibereze. Acţiunea studenţilor teologi a aflat mare ecou în rândurile românilor din Ardeal, care visau la unirea cu Patria Mamă.

În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial alături de Antantă, Constantin Tomescu era proaspăt absolvent al Facultăţii de Teologie, visând la o bursă în străinătate. Însă „chemarea istoriei” l-a determinat să se înroleze ca soldat voluntar, făcând parte din echipa unui tren sanitar, pe întreaga durată a războiului. Se ocupă de îngrijirea răniţilor, de nevoile spirituale ale combatanţilor şi i se încredinţează, inclusiv, responsabilitatea de grefier al trenului, sarcină care într-un fel anticipează viitoarele activităţi ale lui Constantin Tomescu.

În condiţiile dezagregării fostului Imperiu ţarist şi a impactului revoluţiei bolşe­vice, mişcarea naţională a românilor din Basarabia decide ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să se unească cu România. Ziua de 27 martie 1918 (st.v.), zi în care la Chişinău, în şedinţa Sfatului Ţării, a fost adoptată Declaraţia de Unire a Basarabiei cu ţara-ma­mă, România, îl găseşte pe Constantin Tomescu în trenul sanitar, luptând împreună cu echipa medicală împotriva febrei recurente şi a tifosului exantematic. Vestea, ne asigură autorul în memoriile sale, a fost primită cu mare entuziasm şi bucurie.

Anul 1918 a reprezentat nu doar anul Unirii Basarabiei cu ţara-mamă, dar a devenit şi anul în care tânărul absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Con­stantin Tomescu, îşi începe cariera profesională, în chip neaşteptat pentru el, chiar pe meleaguri basarabene. După mai bine de un secol, timp în care românii basa­rabeni au fost integraţi cu forţa din punct de vedere bisericesc în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, fiind supuşi unui aspru proces de rusificare, venise momentul ca viaţa bisericească din Basarabia să se regăsească sub omoforul Bisericii Ortodoxe Române. În vederea reorganizării vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trimite în Basarabia, ca locţiitor al scaunului arhie­piscopiei Chişinăului, pe episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu. Având nevoie de oameni pentru a întocmi cancelaria eparhială, vlădica Nicodim, de comun acord cu ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii, Simion Mehedinţi, îl numeşte pe Constantin N. Tomescu în funcţia de secretar general al Mitropoliei Basarabiei. Ceea ce părea o slujbă temporară s-a dovedit a fi o activitate întinsă pe mai bine de două decenii. Astfel, „plămădit din sânge ardelean şi oltean, născut dobrogean, format moldo­vean, devine basarabean, prin tot ceea ce a dat bisericii şi ţării sale”, avea să spună despre Constantin Tomescu unul din foştii săi discipoli, Vasile Ţepordei2.

Alegând să-şi trăiască viaţa şi să-şi construiască o carieră în Basarabia, Constantin Tomescu devine, sub anumite aspecte, mai „basarabean” decât înşişi basarabenii. Din punctul său de vedere, Basarabia se prezenta ca o uriaşă mare spirituală, aflată sub pustiuri, care trebuia scoasă în evidenţă şi canalizată în formă şi expresie româ­nească. Această misiune profesorul Tomescu a îndeplinit-o fie de la înălţimea cate­drei universitare, fie din poziţiile administrative din interiorul Bisericii, ca om politic şi ca învăţat. Iniţial, a avut sarcina să prelucreze documentele Cancelariei eparhiale în limba română literară. În timp, a devenit persoana indispensabilă a Cancelariei Epar­hiei Chişinăului, pe care a organizat-o sistematic, colaborând fructuos cu Gurie Gro­su, arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei, precum şi cu urmaşul acestu­ia, Efrem Enăcescu, care a condus eparhia din postura de locotenent de mitropolit.

În urma reorganizării administrative a Bisericii Basarabiei, teritoriul fostei Arhi­episcopii a Chişinăului şi Hotinului a fost împărţit în trei: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail, care au format Mitropolia Basarabiei, şi Episcopia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi, inclusă în componenţa Mitropoliei Bucovinei. Primul episcop al Hotinului a fost ales, în martie 1923, Visarion Puiu, până atunci episcop de Argeş, care a devenit prieten apropiat al profesorului Tomescu. Visarion Puiu a desfăşurat în noua eparhie o „lucrare epocală”, după cum s-a exprimat, în amintirile sale, Constantin Tomescu. Un vast proiect ctitoricesc, economic şi cultural a fost im­plementat cu îndârjire de către episcopul Visarion într-un spaţiu vitregit, iar prietenul său Tomescu alocă pagini însemnate în memoriile sale acestor realizări. Pe întreg parcursul carierei lui Visarion Puiu, Constantin Tomescu i-a fost alături, împărţindu-şi timpul între Chişinău şi Bălţi. Deşi, deputat în Adunarea Eparhială din Chişinău şi re­prezentant al Arhiepiscopiei Chişinăului în Congresul Naţional Bisericesc, Constantin Tomescu a fost ales – ca o recunoaştere a implicării sale active în Episcopia Hotinului – deputat în Adunarea Eparhială de la Bălţi.

Alături de activitatea pe teren administrativ bisericesc, Constantin Tomescu desfă­şoară o intensă activitate pe tărâm cultural. La Chişinău, el găseşte revista „Luminăto­rul”, scoasă de mai mulţi ani în limba română, dar redactată cu litere chirilice de către iconomul mitrofor Constantin Popovici. Se alătură colaboratorilor revistei, publică o serie de studii despre istoria românilor, devenind, în timp, redactor al acestei reviste.

Împreună cu profesorul universitar Toma G. Bulat, iniţiază, la Chişinău, apariţia revistei trimestriale de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru, „Arhivele Basarabiei”, care a apărut în perioada anilor 1929-1938. Scopul „Arhivelor Basarabiei” era „studierea pământului şi a omului acestui ţinut de graniţă”3, având o „orientare patriotică, de dezvoltare a conştiinţei naţionale şi de contribuire la scrierea istoriei adevărate a ţării”4. Majoritatea materialelor publicate sunt documente de arhivă re­feritoare la istoria Moldovei şi istoria bisericii din ţinut, probleme de drept, dispoziţii, hotărâri, scrisori şi declaraţii aparţinând diverselor structuri de stat, dar şi persoanelor particulare. Materialele publicate au fost îngrijite, prefaţate şi comentate de Leon T. Boga, Toma G. Bulat, Constantin N. Tomescu, Emil Gane, Iosif Lepşi, Paul Mihail, Ioan Pelivan, Ştefan Ciobanu, Victor Tufescu, Constantin Popovici, ş.a. Revista s-a bucurat de atenţie sporită din partea autorităţilor şi istoricilor. A fost susţinută de Nicolae Ior­ga care se interesa mereu de documentele noi tipărite în paginile revistei. Multe dintre documente, pierdute din cauza evacuării arhivelor în perioada războiului, au putut fi identificate mai târziu şi preluate de prestigioasele colecţii editate de Academia Ro­mână (Documente privind Istoria României şi Documenta Romaniae Historica), doar datorită faptului că au fost publicate în paginile revistei „Arhivele Basarabiei”.

Constantin N. Tomescu a fost, totodată, şi unul din redactorii „Revistei istori­co-bisericeşti din Chişinău” prin intermediul căreia se readucea în atenţie istoria bisericii din Basarabia.

De asemenea, nu trebuie uitat că profesorul Tomescu este autorul unei substan­ţiale opere istoriografice. „Strădania mea publicistică” (numele unuia dintre capito­lele memoriilor) se încununează cu mai multe opere de istorie a Bisericii Române, printre care merită a fi numite: Istoria Sfintei Mănăstiri Hârjauca, Chişinău, 1924; Epi­scopia Hotinului. Date istorice şi statistice, Chişinău, 1925; Documente şi scrisori din fa­milia Andronachi Donici, Chişinău 1928; Catagrafia Basarabiei din 1817, Chişinău 1928; Înfiinţarea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului (1813), în „Arhivele Basarabiei”, an I, 1929, nr. 1; Exarhul Gavriil şi Mitropolitul Ignatie al Ungrovlahiei, 1810, în „Arhivele Basara­biei”, an. II, 1930, nr. 2; Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei din 1809; Documente basarabene, 2 volume, Chişinău 1928-1938 (în colaborare cu Visarion Puiu, Ştefan Be­rechet, Ştefan Ciobanu şi Leon T. Boga) ş. a., în total peste 50 de lucrări. Una din marile satisfacţii din viaţa lui Constantin Tomescu a fost înfiinţarea Fa­cultăţii de Teologie din Chişinău. Memoriile lui Constantin N. Tomescu, editate recent într-un volum de 1100 pagini5, se constituie într-o sursă esenţială de cunoaştere a activităţii acestei instituţii, cu un rol major în viaţa spirituală a Basa­rabiei interbelice. Proiectul facultăţii de la Chişinău, a fost aprobat în 1926, cu spriji­nul mareşalului Alexandru Averescu, al poetului Octavian Goga şi al filosofului Ion Petrovici. În cadrul acestei facultăţi Constantin Tomescu, care, în 1927, îşi ia docto­ratul în teologie, devine profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi prodecan al Facultăţii. În condiţiile în care majoritatea profesorilor din cadrul tinerei facultăţi erau cu domiciliul stabil în alte oraşe şi făceau naveta la Chişinău, Tomescu, ca om al locului, este cel care „ţine în mână” facultatea, din punct de vedere administrativ. Din memorii aflăm informaţii interesante despre viaţa colectivului de profesori care cuprindea multe nume mari, precum Gala Galaction, Nichifor Crainic, fraţii Cicerone şi Valeriu Iordăchescu, Ion Savin, Ştefan Ciobanu, Serghie Bejan, arhimandritul Iuliu Scriban. Evident, nu toţi au fost la sufletul lui Constantin Tomescu, din raţiuni acade­mice sau preferinţe politice, iar acest lucru nu l-a ascuns câtuşi de puţin în cuprinsul memoriilor sale. De asemenea, memoriile arată modul în care era organizată viaţa studenţească în cadrul Facultăţii de Teologie, studenţii fiind angrenaţi în numeroase activităţi cultural-misionare, excursii cu caracter duhovnicesc etc. O lectură atentă arată vastitatea proiectului în care era implicată facultatea, de refacere a ecumenici­tăţii ortodoxiei, ruptă de disputele naţionaliste ale secolului al XIX-lea şi de loviturile aplicate de bolşevism. Tot în această logică se explică numeroasele deplasări ale pro­fesorului Tomescu (în multe cazuri alături de Visarion Puiu) în Cehoslovacia, Turcia, Palestina, Italia, Egipt, Bulgaria etc. Ca recunoaştere a acestor eforturi i se acordă titlurile de arhon mare dikeofilax al Patriarhiei ecumenice şi de cavaler al Ordinului Sfântului Mormânt.

Dar implicarea lui Constantin Tomescu în viaţa Basarabiei nu se opreşte aici. Tă­râmului bisericesc şi celui cultural i se adaugă cel al administraţiei civile şi cel politic. Îl leagă o statornică prietenie de Gherman Pântea, primar al Chişinăului în perioada interbelică, pe care-l numeşte în scrierile sale „inimosul frate basarabean”, fiind im­presionat de activitatea acestuia, din perioada mişcării naţionale din 1917 până în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Participă la planurile de dezvoltare social-econo­mică şi culturală a Chişinăului, fiind mereu implicat, ca preşedinte sau membru, în tot felul de comitete şi asociaţii care promovează diverse iniţiative cetăţeneşti.

Întreţine legături vaste cu majoritatea elitei politice basarabene, cu unii dintre aceştia polemizând intens cu privire la modul în care trebuie concepută dezvolta­rea teritoriului dintre Prut şi Nistru. Ostil politicii promovate de Partidul Naţional Liberal, Tomescu devine un opozant al exponenţilor acestui partid la Chişinău. Din acest motiv, imaginea unor lideri liberali, aşa cum reiese din memoriile lui Constan­tin Tomescu, nu este una întru totul agreabilă.

      În cele din urmă, opţiunile sale politice se îndreaptă către Partidul Naţional Creştin, condus de A. C. Cuza şi Octavian Goga, activând ca preşedinte al filialei judeţului Lăpuşna şi ca inspector al Basarabiei (responsabil cu activitatea partidu­lui pe întreaga regiune). Odată cu formarea guvernului Goga-Cuza, în decembrie 1937, profesorul Constantin Tomescu a fost numit subsecretar de stat pentru Culte şi Arte. Debarcarea executivului de către regele Carol al II-lea, în februarie 1938, a pus capăt scurtei sale experienţe guvernamentale. Apoi, legăturile sale cu mitro­politul Visarion Puiu, intrat în dizgraţia puternicilor vremii, l-au situat pe profesorul Tomescu într-un con de umbră din care a revenit abia după eliberarea Basarabiei de către armatele române în vara anului 1941 şi înaintarea acestora spre Est.

Refugiat din Basarabia ocupată de sovietici, în vara anului 1940, profesorul To­mescu a întreţinut legături strânse cu ceilalţi refugiaţi dintre Prut şi Nistru, implicân­du-se apoi în opera de refacere a vieţii bisericeşti de dincolo de Prut, afectată grav de loviturile ateismului bolşevic. Mai mult, după reabilitarea mitropolitului Visarion, marele său prieten, şi numirea acestuia la cârma Misiunii Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, profesorul Tomescu a fost solicitat să sprijine după puteri eforturile de renaştere a credinţei creştine între Nistru şi Bug. Astfel, deşi la o vârstă destul de înaintată, Constantin Tomescu îşi împarte existenţa în anii războiului între Cernăuţi (unde, între timp, devenise profesor la Facultatea de Teologie), Chişinău şi Odessa (în calitate de inspector general administrativ bisericesc).

Schimbându-se soarta războiului, armatele sovietice intră, la jumătatea anului 1944, şi ocupă Basarabia, de data aceasta pentru mult mai multă vreme. Profesorul Tomescu se refugiază la Sibiu şi nu va mai reveni în Basarabia lui dragă. În acea pe­rioadă Sibiul era un loc de refugiu pentru numeroase persoanalităţi, inclusiv pentru familia bătrânului A. C. Cuza, care, de altfel, va deceda la scurtă vreme după înche­ierea conflagraţiei mondiale. Acesta ar fi lăsat cu limbă de moarte ca urmaşul său la conducerea partidului să fie profesorul Constantin Tomescu, fapt care mai târziu va avea consecinţe grave asupra destinului său.

Arestat în anul 1948, în condiţiile declanşării amplelor represiuni împotriva elite­lor vechii Românii, pentru acuzaţia de omisiune de denunţ(câteva persoane arestate îi pomeniseră numele, iar el era „vinovat” că nu le denunţase Securităţii)6, profesorul Tomescu a fost arestat, judecat şi achitat în februarie 1950. La scurt timp însă, în mai 1950, era din nou arestat şi închis administrativ la închisoarea Sighet, în calitate de demnitar într-unul din guvernele „burghezo-moşiereşti”7.

Eliberat în vara anului 1955, Constantin Tomescu s-a stabilit cu domiciliul no­minal la fiul său, Nicolae, în Bucureşti. În realitate, cea mai mare parte a timpului o petrecea la Schitul Coşna, Vatra Dornei, unde stareţera un basarabean, părinte­le Grigore Cobzaru, originar din Soroca. Securitatea a început să-i urmărească pe amândoi, deoarece ambii fuseseră legaţi, într-un fel sau altul, de mitropolitul Vi­sarion Puiu, refugiat în Occident şi considerat criminal de război, la Coşna păstrân­du-se, de altfel, o parte din bagajele acestuia. De asemenea, printre obiectivele Securităţii se număra şi urmărirea preoţilor originari din Basarabia, care reuşiseră să rămână în România, aceştia fiind consideraţi în majoritatea lor „reacţionari”.

Prin mijloace specifice, agenţii poliţiei politice au stabilit că profesorul Tomescu a păstrat legături cu clerici basarabeni precum Pavel Guciujna, Vladimir Bârjoveanu, Boris Bobcenco, Dumitru Balaur, Vasile Ţepordei şi alţii. Toţi aceştia sperau într-o vii­toare eliberare a Basarabiei şi o refacere în acest ţinut a Mitropoliei româneşti. Prin­tre discuţiile, adesea fanteziste, dar care încercau să menţină speranţa în acest ideal, s-au numărat şi acelea referitoare la viitoarea conducere a eparhiei. Astfel, profeso­rul Tomescu, devenit între timp văduv, ar fi urmat să devină mitropolit al Basarabiei.

Sentimentele lui Constantin Tomescu pentru Basarabia au fost exprimate într-o poezie, intitulată „Dor de Basarabia”, pe care a recitat-o cu prilejul unei pomeniri a regretatei sale soţii, fiică a Basarabiei, Olga Poliacov.Din pricina acestei poezii, Securitatea l-a considerat pe Constantin Tomescu drept o persoană ce „caută să menţină psihoza în rândurile basarabenilor despre un nou război, iar Basarabia va fi eliberată”. De aceea, în iunie 1958, profesorul Tomescu era luat în lucru în dosar individual, pentru a i se documenta mai temeinic activitatea sa „ostilă”, îndreptată împotriva Uniunii Sovietice. Cum în 1958 deja începuse în România al doilea val de represiune generalizată, profesorul Tomescu a fost arestat la 25 august 1958, de Securitatea Suceava, iniţial pentru manifestările sale naţionaliste. În concluzi­ile de învinuire din cadrul procesului i s-a reţinut printre acuzaţii şi poezia amintită mai sus, însă principalul capăt de acuzare a fost legat de un aspect de natură politică.

Securitatea era în acea perioadă interesată să fabrice cât mai multe dosare, cu cât mai mulţi inculpaţi, deaceea, Constantin Tomescu nu a fost singurul condamnat în acel caz. Din dosarele mai vechi şi din numeroasele interogatorii, poliţia politică ştia de apartenenţa acestuia la Partidul Naţional Creştin. În lunile următoare, la intervale mari de timp, sunt arestaţi şi anchetaţi o serie de foşti membri ai acestui partid, Securitatea construind în cele din urmă un scenariu fantezist în care se por­nea de la ideea că profesorul Tomescu preluase conducerea partidului în ilegalitate (conform legendei amintite mai sus) şi începuse acţiunea de reorganizare a acestu­ia. Dintre toţi cei arestaţi, Tomescu cunoştea doar o singură persoană. Pentru a re­zolva şi această dificultate, Securitatea a acreditat ideea că „organizaţia subversivă” folosea legătura „de la om la om”, membrii acesteia necunoscându-se unii pe ceilalţi.

Procesul a avut loc abia în octombrie 1960. În calitate de „şef de organizaţie sub­versivă”, profesorul Tomescu a fost condamnat, prin sentinţa 131/17 octombrie 1960, la 20 de ani de temniţă grea pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”. Încar­cerat la Jilava, Constantin Tomescu a fost eliberat la 11 aprilie 1964, în baza decretului de graţiere 176/1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.

După eliberare, s-a stabilit cu domiciliul în Bucureşti, trecând la cele veşnice la 5 iulie 1983.

Silvia CORLĂTEANU-GRANCIUC,

George ENACHE

[1] Constantin N.Tomescu, Jurnal din viaţa mea. Chişinău, Cartdidact 2018.

2 Vasile Ţepordei, Profesorul universitar Constantin N. Tomescu, în: „Au murit cu gândul şi dorul de Basarabia”. Editura Eminesu, Bucureşti, 1997, p. 59.3

3 Arhivele Basarabiei, nr. 1, 1929. Tipografia Eparhială „Cartea Românească”. Chişinău, 1929.

4 Silvia Corlăteanu-Granciuc, Revista „Arhivele Basarabiei” (1929-1938) şi autorii ei. În: „Pergament. Anuarul Arhivelor Republicii Moldova”. Volum II, Chişinău, 1999, p. 76.

5 A se vedea Constantin N.Tomescu, Jurnal din viaţa mea. Chişinău, Cartdidact 2018.

6 Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Penal, dosar nr. 852, vol. II, f. 229.

7 George Enache, Constantin Tomescu, un basarabean prin „adopţie culturală”, în: „In honorem Ion Şişcanu. Studii de istorie a românilor”. Cahul, 27 martie 2011, p. 210.