Diana VRABIE (n. în 02 martie 1976 în Volovita, jud. Soroca, Republica Moldova) este conf. univ. dr. la Catedra de literatura romană şi universală a Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.
Doctor în filologie al Universităţii „Alexandru loan Cuza” din Iaşi (2005), abilitată cu dreptul de conducător de doctorat (2021), Diana Vrabie este, totodată, membru al Uniunii Scriitorilor din România (2011) şi membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2008).
Bibliografie selectivă: Urme pe nisip, volum de eseuri, Chişinău, 2005; Cunoaştere şi autenticitate, studiu monografic, Timişoara, 2008; Literatura pentru copii, Chişinău, 2009; Dicţionar bibliografic de literatură pentru copii, Chişinău, 2011; Dialogues francophones (în colaborare), Bălţi, 2012; Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei în mărturii şi imagini (publicistică), în colaborare, Iaşi, 2014; Mihail Sadoveanu, „fiul ţărăncii” din Verşeni (eseuri, în colaborare), Chişinău, 2015; Kafka sau Alegoria omului modern (în colaborare), Iaşi, 2016; Imaginea Iaşilor în presa interbelică ieşeană, Iaşi, 2016; Oraşul Iaşi în evocări literare: de la Costache Negruzzi la Geo Bogza (antologie literară), Iaşi, 2016; O sută de voci lirice în Iaşii centenari (antologie literară), 2018. Peste 100 articole de critică, istorie si teorie literară în reviste din R. Moldova şi străinătate. (Red.)
În perioada interbelică Basarabia cunoştea o istorie culturală originală, care îşi proclama cu dificultate dreptul la existenţă, înfruntând vicisitudinile timpului. Apariţia unui poet, prozator, sau a unei reviste reprezenta un eveniment cultural-literar de o mare amploare.
Marea şansă a scriitorilor basarabeni şi îndeosebi a acelora din spaţiul bălţean au fost deschiderile periodice ale cercului îngust al orizontului local. Oraşul Bălţi se bucură în această perioadă de editarea unor reviste cultural-literare de o importanţă semnificativă, precum „Cuget moldovenesc”, „Basarabia”, „Crenguţa”. Cenaclurile, societăţile, uniunile de creaţie şi revistele au avut menirea constantă nu doar de a stimula viaţa literară şi de a proteja interesele profesionale şi materiale ale scriitorilor: ele au avut rolul specific de a promova procesul de culturalizare generală a cititorilor, de susţinere a românismului etnic şi cultural şi a integrării în contextul general românesc.
La Bălţi, activa Societatea „George Enescu”, iar în toate centrele judeţene şi localităţile mai importante erau asociaţii culturale sau cultural-pedagogice ale învăţătorilor şi elevilor, unele şi cu organe de presă, cum ar fi, spre exemplu, „Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Bălţi”.
Dincolo de apreciabilele eforturi ale oamenilor de cultură de a „colora” imaginea oraşului Bălţi din perioada interbelică, aceasta se menţinea cu îndărătnicie sumbră, confuză, anemică, aşa cum apare reflectată în operele unor scriitori ce au avut prilejul să viziteze meleagurile bălţene în această perioadă.
Geo Bogza, care în primăvara anului 1934 vizitează pământurile basarabene, ne lasă nişte mărturii tulburătoare, rod al unor investigaţii personale, în volumul Basarabia, ţară de pământ, publicat iniţial în opul Ţări de piatră, de foc şi de pământ, apărut la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”.
Dincolo de optica subiectivă a artistului, volumul prezintă o importantă valoare documentară, care dezvăluie „misterele Chişinăului”, „ciudăţeniile Hotinului”, farmecul Lipnicului şi… „infernul Bălţiului”.
Imaginea celui din urmă este surprinsă cu acuitate în reportajul Un oraş din infern şi reflectă, după cum mărturiseşte autorul, „cel mai dramatic şi mai uluitor episod” (1) din voiajul basarabean. Prima impresie pe care i-o lasă Bălţiul interbelic este a „unui vis îngrozitor”, sângeros de halucinant. În intenţia de a scăpa de imaginea coşmarescă a unui oraş ce emana prin esenţa sa „tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pământului”, Geo Bogza întreprinde imposibilul pentru a evada din mrejele teribilului vis, dar tot ce înregistrează ochiul său reportericesc e că… „oraşul acesta din Basarabia e un oraş al infernului”.
Descalificat din capul locului, acest oraş va cumula pe parcursul călătoriei toate atributele infernului: smoala; stârvul; cioara; musca etc.
Asociindu-i culoarea neagră prin apelul la simbolul smoalei („Şi dacă într-o zi aş afla că s-a scufundat în adâncime, şi în locul lui a apărut un lac de smoală, nu m-aş mira; într-atât lucrurile văzute în el mă îndreptăţesc la cea mai absurdă credinţă” (1, p. 77), autorul subliniază însuşirea de „nefast” a acestui ţinut. Totodată, în calitate de culoare a morţii şi a doliului, negrul a fost adoptat de către creştini ca semn al morţii pentru această lume, în sens de mortificare, de unde nefastului i s-ar alătura moartea, doliul, infernul.
Un alt atribut al infernului este reprezentat de stârvurile cailor: „Închipuiţi-vă un câmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp un oraş. E Bălţi” (1, p. 78). Stârvul de cal este un purtător al morţii, fiind legat atât de focul ce nimiceşte şi triumfă, cât şi de apa ce hrăneşte şi îneacă. Calul-psihopomp, călăuză a sufletului, e prezent în bocetele româneşti. „Ca animal htonian, el îndeplineşte şi funcţii psihopompe, fiind călăuza sufletului pe lumea de dincolo. Însă această calitate se contaminează cu secretele morţii şi ale întunericului; de aceea, calul capătă unele însuşiri demonice şi infernale. În credinţele populare, spiritele malefice care vin din altă lume spre a-i înfricoşa şi a-i teroriza pe cei vii (strigoii, moroii, vârcolacii, pricolicii etc.) iau adesea o formă cabalină” (2, p. 77).
În completarea profilului lugubru al oraşului, autorul reclamă un alt simbol infernal, cioara: „Cârduri de ciori, zeci de mii de ciori, se rotesc fără încetare deasupra oraşului” (2, p. 78). Simbolul ciorii se împleteşte în mod curent cu cel al corbului, reprezentând deci simbolul morţii şi al ghinionului. Fiind un fel de „umbră” a acestuia din urmă, cioara, din punct de vedere mitologic, împrumută de la el întreg simbolismul funest, cu accente demonice. Cioara: „Figurează printre simbolurile morţii, sinistrului, tenebrelor, murdăriei şi furtişagului, dar nu este lipsită şi de o anumită ambivalenţă ce caracterizează simbolurile lumii de dincolo întruchipând spiritele strămoşilor” (2, p. 97). În credinţa populară, eroii se pot transforma în ciori pentru a crea stricăciuni.
Galeria funestă este completată cu simbolul mizeriei şi al dezagregării, musca: „Muştele din Bălţi! Nu, nici pe un câmp, cu o sută de mii de cadavre intrate în descompunere, n-ar fi atâtea ciori şi atâtea miliarde de muşte” (1, p. 78). Puhoaiele de muşte «Erau într-adevăr îngrozitor de multe, într-un fel care nu se poate descrie. De cum ne-am apropiat de oraş, au început să se vadă. În cantităţi compacte, mase întregi, lipite aproape una de alta, încât păreau o marmeladă cleioasă, vâscoasă. Când se abăteau asupra oamenilor, aceştia nu le goneau, ci şi le ştergeau de pe faţă, cu palma, cum te-ai şterge de noroi sau de sudoare, într-atât erau de multe şi de lipicioase. Ferestrele caselor, acoperişurile, oamenii, animalele, tarăbile negustorilor erau pierdute sub straturi groase de muşte. Îmbibate, acoperite de la un cap la altul de masa aceasta văscoasă, verde, îngrozitor de scârboasă» (1, p. 82) amintesc de invazia lăcustelor din Letopiseţul lui Miron Costin, descrisă ca o urgie îngrozitoare şi devastatoare, tabloul general fiind dominat de spectrul morţii şi de incapacitatea oamenilor de a se împotrivi stihiilor naturii: „Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am tâmpinat cu nourul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-a luat soarele de desimea muştelor. (…) Urlet, întunecare asupra omului sosindu, să rădica oarecare mai sus, fără sfială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe de sus, tot într-o desime şi într-un chip” (3, p. 223).
Altminteri, musca, ca insectă impură şi aducătoare de boli, reprezintă în mitologie încarnarea răului şi a forţelor infernului, fiind legată de lumea morţii şi de spiritele de dincolo. Puţin îi lipseşte lui Geo Bogza să nu declare musca drept zeul tutelar al acestui ţinut considerat de el drept unul al infernului. Având în vedere că în Vechiul Testament muştele simbolizează pedeapsa dumnezeiască, această desemnare aproape că s-ar justifica.
Îngroşând depreciativ nuanţele, autorul trage o linie revoltător de fermă în ceea ce priveşte însăşi esenţa municipiului Bălţi: „oraşul Bălţi, care e de altfel municipiu, reuşeşte să fie o chintesenţă a tot ceea ce e murdărie, urâţenie şi disperare, în întreaga provincie basarabeană.” (1, p. 78). Verdictul necruţător de tăios subliniază o dată în plus aversiunea pe care i-o trezise acest oraş ascuns în depresiunea geografică deprimantă.
În plus, Geo Bogza pune sub un mare semn de întrebare însăşi calificarea generoasă de municipiu, cu care se învrednicise acest oraş: „Că a fost proclamat municipiu, când ar fi trebuit să fie numit oraşul lepros, cangrenă, cel mai bolnav şi mai putred al ţării, aceasta e o eroare de matematică edilitară” (1, p. 78).
Unicul merit pe care îl reţine autorul ar fi doar numărul mare al oamenilor din „această vale fetidă”. Şi pentru că a găsi niscaiva merite unui oraş ingrat i se pare un gest impardonabil de generos, nu ezită să-i pigmenteze câmpul semantic cu cele mai tăioase calificări: „dărăpănături sinistre”, „spectacol macabru şi infernal”, „municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdei”, „tortură fără scăpare”; „loc sinistru şi satanic insalubru” etc. Ochiul reporterului obişnuit cu realităţi ce sfidează orice tip de sensibilitate se arată exasperat la desluşirea acestor viziuni care „masacrau sensibilitatea, făceau nervii să deraieze”.
Pentru a-şi justifica în vreun fel apetitul devastator de a desfiinţa un oraş care tocmai îl găzduise, Geo Bogza găseşte îndreptăţită incursiunea etimologică în chiar fiinţa Bălţiului ridicat din smârcuri şi nămoluri. Autorul imaginează cataclisme acvatice care s-au cuibărit în culcuşuri de nămol, peisajul geologic fiind profilat de bălţi deşirate, una după alta: „Pentru prima oară, acest fel de denumire nu e numai platonică. Realitatea la care face aluzie e imediată şi îngrozitor de elocventă. Mizeria socială a oraşului, complicată cu aceea a insalubrelor condiţii geografice – şi iată viaţa de pe aceste meleaguri, zbătându-se sub un odios blestem, sub o zodie cumplită şi nemiloasă.” (1, p. 79).
Unicele personaje ale acestui peisaj lugubru sunt coşurile de fabrică „fumegând dramatic” şi trăsurile birjarilor „aşezate într-un semicerc care părea o gură flămândă deschisă”. Fiinţele ce populează acest sinistru univers sunt într-o deplină consonanţă, murdăria lor născându-se din mizeria acestui pământ: „Murdăria lor, nu e numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se complac cu deznădejde, o înverşunare fiziologică şi o sfidare grotescă adresată întregii lumi.” (1, p. 82).
Doar trenul în acest univers amorf părea un element mobil al naturii, „un fluviu care coboară în voie, încotro e depresiunea”. (N.R. – Continuare în numărul următor)
Bibliografie
1 Geo Bogza, Un oraş din infern, în Basarabia, ţară de pământ, Editura Aria, Bucureşti, 1991, p. 77.
2 Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1999.
3 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.
4 Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Între vânturi, vol. III, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009.