Unirea celor două Principate Române – o naţiune şi o credinţă

Anul acesta, pe 24 ianuarie, când se împlinesc 165 de ani de la Unirea celor două Principate extracarpatice, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Adunările elective din 5 şi 24 ianuarie 1859, prezidate de mitropoliţii Sofronie Miclescu al Moldovei (1851-1861), respectiv Nifon al Ungrovlahiei (1850-1865), se cuvine să ne amintim faptul că evenimentul a reprezentat un proces de cristalizare a ideii de naţiune la care a contribuit şi Biserica Ortodoxă.

Adesea, se foloseşte, în mod eronat, expresia „mica unire”, ca şi cum evenimentul din ianuarie 1859 ar fi reprezentat doar o parte a realizării unirii românilor sau s-ar fi realizat o unire parţială, temporară, doar o părticică a aceastei uniri etc. S-a realizat sau nu, unirea românilor? Erau conştienţi românii de ceea ce se petrecea? Au avut loc mai multe uniri, dintre care una mică şi alta mare?… şi întrebările ar putea continua. Nu putem neglija faptul că românii, chiar dacă au fost despărţiţi vremelnic de Carpaţi sau de apa Milcovului, s-au simţit uniţi în decursul istoriei prin limbă, credinţă, obiceiuri, tradiţii etc.

Referitor la modalităţile prin care slujitorii Bisericii s-au implicat, în decursul timpului, antrenând poporul, în realizarea unirii, pe lângă predicile şi pastoralele care vizau acest fapt, amintim exemplul Mitropolitului Maxim Brancovici al Ungrovlahiei, care, în anul 1507, a împăcat pe domnul Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), cu Radu cel Mare (1495-1508) al Ţării Româneşti, în faţa unei iminente ciocniri armate între ei, arătându-le că „sunteţi creştini şi de aceeaşi seminţie”.

Putem afirma că unirea Moldovei cu Ţara Românească a constituit nu doar o consecinţă firească a Revoluţiei de la 1848, ci şi o etapă câştigată în istoria poporului român. Actul politic din ianuarie 1859 a reprezentat o victorie a poporului, dar şi a acţiunilor unei generaţii ilustre din care făceau parte Ion Ghica, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion C. Brătianu şi multe alte personalităţi ale vremii. Dintre cei enumeraţi, marele patriot C.A. Rosetti afirma: „Noi vrem să nu mai fie moldoveni, munteni, transilvăneni, ci o singură naţiune de români liberi şi egali, fără protectori şi suzerani”.

Clericii ortodocşi s-au alăturat grupării unioniste, sprijinind acţiunile acesteia. După cum arătam mai sus, Mitropoliţii Sofronie Miclescu al Moldovei şi Nifon al Ungro­vlahiei au fost preşedinţi ai Adunărilor Ad-Hoc şi ai Adunărilor elective, care au ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza. Toţi episcopii eparhioţi, câte doi reprezentanţi ai cinului monahal şi câte un preot de mir din fiecare eparhie au fost aleşi ca deputaţi în Adunările Ad-Hoc. Dintre aceştia s-au remarcat: Episcopii Calinic de la Râmnic şi Filotei de la Buzău, arhimandriţii Neofit Scriban de la Iaşi, Melchisedec Ştefănescu de la Huşi şi Dionisie Romano, arhiereul Filaret Scriban de la Iaşi şi mulţi alţii.

Chiar dacă nu au participat la alegeri, preoţii au susţinut unirea prin cuvântări rostite în cadrul TeDeum-urilor săvârşite la îndemnul Mitropolitului Sofronie al Moldovei. A rămas celebru discursul lui Neofit Scriban, din 5/17 ianuarie 1859, în care sublinia: „Credinţa naţiei române nu a fost, nu este şi nu va fi decât unirea românilor într-un singur stat, singura ancoră a mântuirii sale, singurul port în care poate scăpa corabia naţională de furtuna valurilor ce o împresoară… Neunirea loveşte şi naţionalitatea şi religia: naţionalitatea, căci naţiunea nu este altceva decât o familie mare, iar dezbinătorul familiei este pe jumătate ucigaş de părinţi, şi religia creştină, prin neîmplinirea îndemnurilor evanghelice. Doar după unire se poate vorbi despre România, căci nimeni nu va fi nici valah, nici moldovean, ci toţi români, nu două ţări unite, ci una: o Românie, o Naţiune, o Ortodoxie”, încheind cu cuvintele „Între moarte şi lumină, o, Moldovo, alege!”.

Renumitul preot profesor Cons­tantin Galeriu, vorbind despre unitatea indisolubilă dintre cele două ţări de-a lungul vremii, afirma: „Unire, cuvânt sfânt, cuvânt de Evanghelie! Iar noi, de la obârşie, din adâncurile istoriei, am trăit în conştiinţa unităţii noastre, a neamului. … A fost dintru început unitatea sufletească a poporului cu pământul. Suntem fiii acestui pământ, ca răsăriţi din el, autohtoni, şi istoria, din zorile ei, aici ne-a pomenit înfrăţiţi cu munţii şi câmpiile, cu apele şi pădurile, cu mioarele şi cu celelalte fiinţe vii de aici, ca în balada Mioriţa”.

În concluzie, participarea şi implicarea clerului în realizarea Unirii Principatelor Române a reprezentat o realitate incontestabilă, remarcată în epocă şi consemnată de izvoarele istorice. Practic, acesta a fost doar începutul unui demers, finalizarea având loc în perioada Războiului de Întregire (1916-1920), când lupta şi jertfa s-au dus pentru realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, respectiv pentru apărarea şi consolidarea acesteia în anii care au urmat. Aşadar, vorbim despre o singură unire a românilor care s-a desăvârşit etapizat în decursul timpului până la realizarea statului unitar modern român.

Prof. dr. Mihai FLOROAIA