Unirea o vom face doar noi, românii

In memoriam Nicolae Dabija

„Trecută prin foc şi prin sabie, furată, trădată mereu” (D. Matcovschi), Basarabia s-a întors acasă! La 27 martie 1918/9 aprilie, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă, a votat Unirea Basarabiei cu România: …în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna (Republica Democratică Moldovenească) se uneşte cu mama sa, România. Nici nu se putea altfel. „Fără Basarabia dintre Prut şi Nistru, România nu are trecut, prezent şi viitor.” (Dimitrie Cantemir)

„Nu te poţi pune împotriva mersului natural al unui popor, chiar dacă momentan aparenţele sunt contrare”, gândea la sfârşit de secol XIX, un mare român, Onisifor Ghibu. „Unirea noastră nu mai poate fi amânată” îi răspundea peste ani un alt mare român, Nicolae Dabija. M-am hotărât ca astăzi, la 103 ani de la Unire, de ziua naţională a României şi Basarabiei, bucuria şi recunoştinţa noastră să se îndrepte către un mare OM care şi-a pus întreaga activitate în slujba unui ideal, Unirea. Cu atât mai mult cu cât în acest martie capricios, marele poet nu s-a mai grăbit să fie prezent la marea sărbătoare a românilor de dincoace şi de dincolo de Prut. Zăpăciţi şi speriaţi de boala asta urâtă, mulţi dintre noi am trecut uşor peste ziua de 12 martie 2021, ziua când a încetat din viaţă Nicolae Dabija.

A făcut parte din rândul marilor scriitori basarabeni, aceşti grăniceri ai culturii române, cei pentru care limba este la fel de importantă ca teritoriul în care locuiesc.

A fost un mare poet care cu fiecare scriere a sa a reuşit să contempleze unul dintre cele mai puternice sentimente din lume, iubirea, „cea care te ajută să deschizi poarta înţelegerii lucrurilor, a oamenilor, a lumii, a propriilor sentimente.”

Nicolae Dabija este autorul romanului Temă pentru acasă.

A scris poeme, eseuri, romane, studii documentare, publicistică. Citiţi cărţile lui Nicolae Dabija! Sunt cărţi model pentru noi toţi. Pentru cei tineri sunt un exemplu de limbă românească curată, de credinţă într-o mulţime de „lucruri sfinte”: ţara, părinţii, satul natal, o câmpie, clopotniţa de pe deal… Citiţi-l şi veţi ajunge oameni fermi, consecvenţi, cu verticalitate.

L-am întâlnit şi l-am ascultat prima dată la Vadu lui Vodă, pe malul Nistrului, în vara anului 2012 şi mai apoi la Iaşi, în 20 octombrie 2017. A vorbit despre importanţa limbii române în păstrarea identităţii românilor basarabeni: „Faptul că noi am supravieţuit dincolo de Prut se datorează limbii româneşti.” Nu erau simple vorbe: la 15 iunie 1989, de ziua lui Eminescu, Nicolae Dabija a smuls literele ruseşti de pe revista Literatură şi Artă şi i-a redat limbii româneşti basarabene haina sacră a grafiei latine.

Când pledezi pentru limba noastră, gândul te duce la Eminescu. „Cartea lui Eminescu, în copilărie, eu credeam că este o carte de rugăciuni. Era ascunsă după icoane şi se citea, de regulă, în zilele de duminică.”

Ne-a vorbit despre Putna, Voroneţ, Ipoteşti. Humuleşti… Despre cultură şi carte. „Între noi şi noi au existat podul de flori, podul de cântec, podul de rugăciune, dar cel mai rezistent pod este podul de carte.”

Dar înainte de toate Nicolae Dabija a fost un luptător echilibrat, dar ferm pentru Unirea Basarabiei cu România. Student fiind la Facultatea de ziaristică a Universităţii de Stat din Moldova, în 1966, în anul al treilea, este exmatriculat „pentru activitate proromânească şi antisovietică.”

În anul 1986 este ales redactor-şef al săptămânalului Literatură şi artă care devine flacăra mişcării de renaştere a conştiinţei naţionale a românilor din Republica Moldova.

Poetul prezintă conferinţe la radio şi televiziune despre istoria naţională, interzisă până atunci în Basarabia, publicate apoi în revista pentru copii Noi la rubrica Din tată-n fiu. Capitole din istoria Moldovei.

Este unul din însufleţitorii mişcării de eliberare naţională punând bazele Frontului Popular. Manifestările literare cu participarea poetului se transformă în acea perioadă în mitinguri de protest contra regimului totalitar sovietic. Cântecul Cât trăim pe acest pământ (Balada), versuri Nicolae Dabija, muzica Tudor Chiriac, devine în anii 1988-1990, un imn al Mişcării de Eliberare Naţională a basarabenilor, fiind cântat de cei aproape un milion de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, care îşi cereau dreptul la limba română, alfabetul latin şi demnitate naţională.

 Cât trăim pe acest pământ

 Mai avem un lucru sfânt,

 O câmpie, un sat natal,

 O clopotniţă pe deal.

 Cât avem o ţară sfântă,

 Şi un nai care mai cântă,

 Cât părinţii vii ne sunt

 Mai există ceva sfânt.

În 1990 publică Moldova de peste Nistru – vechi pământ românesc. În timpul războiului de la Nistru (1992), volumul este scos din librării şi biblioteci de către separatişti şi ars în public.

Ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova, în 1990, susţine o activitate permanentă pentru emanciparea naţională a românilor basarabeni: repunere în drepturi a limbii române, a istoriei, a identităţii româneşti, legiferarea Tricolorului, a Stemei, a Imnului Naţional.

Îşi dă concursul la îmbunătăţirea calităţii manualelor şcolare de literatură română şi istorie. Publică eseuri, Icoană spartă, Basarabia (1998), Harta noastră care sângeră (1999), La est de vest (2001), Vai de capul nostru (2001), Basarabia, ţara de la răspântii (2004), Bezna vine de la Răsărit (2005), De ce limba noastră e română (2007), Desţăraţi (2008), Manifest de Unire (2013), Umbra sârmei ghimpate (2014).

În anul 2016 Nicolae Dabija este ales preşedinte al Mişcării Sfatul Ţării 2, asociaţie neguvernamentală care şi-a propus unificarea naţiunii române. Crezul său politic este afirmat cu tărie. Dabija nu iartă nimic şi nu lasă să-i scape nimic. „Unirea o vom face noi, românii. Este lecţia generaţiei de la 1859… De atunci basarabenii şi transnistrenii au căpătat un obicei care-i deosebeşte de ceilalţi ortodocşi: se ştie că toţi îşi ţin icoanele cu faţa orientată spre răsărit, pe când noi, le ţinem cu faţa întoarsă spre apus, pentru că acolo se află România.”

Este şi lecţia generaţiei de la 1918, am adăuga noi. Vorbind despre Unirea din 27 martie/9 aprilie 1918, marele unionist Nicolae Dabija sublinia două mari adevăruri: Unirea se înfăptuise pe anumite baze democratice, prin hotărârea (votul) Sfatului Ţării, hotărâre respectată mai apoi de guvernul român, de viitorul parlament şi înscrisă în constituţia ţării. De asemenea, Hotărârea din 27 martie, decretul-lege publicat la 10/23 aprilie 1918, prin care regele şi guvernul ratifică actul unirii Basarabiei cu România, precum şi recunoaşterea internaţională a unirii prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 sunt acte legitime, nu numai prin puterea „dreptului istoric şi al dreptului de neam” ci şi în virtutea dreptului internaţional, a principiului naţionalităţilor şi a dreptului popoarelor la autodeterminare. Nici în 1859 şi nici la 1918, românii nu au primit Unirea ca un dar de la marile puteri ale vremii, ca un rezultat al unei conjuncturi internaţionale. Fără un consens naţional, fără acţiunea fermă a tuturor forţelor politice româneşti, fără „o adevărată bătălie diplomatică”, „cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru” (Nicolae Iorga) nu s-ar fi realizat. „Conjuncturile le fac popoarele care vor să-şi schimbe destinele şi nu cele care doresc să perpetueze o nedreptate”, afirma în nenumărate prilejuri poetul basarabean.

Din lecţiile învăţate de la înaintaşi s-a născut proiectul unionist susţinut de Nicolae Dabija.

„Unirea nu mai poate fi amânată… Noi am găsit soluţii, vă rog să mă credeţi că dacă s-ar dori, noi am face unire în 24 de ore, nu în 50 de ani. Dar nu se vrea nici la Chişinău, nici la Bucureşti. Este o problemă a noastră, între noi şi noi. Se fac tot timpul trimiteri la alţii dar modificările de graniţe pot fi făcute cu acceptul ambelor ţări, acest lucru nu poate fi condamnat de nimeni, mai ales că şi precedente mai sunt.

Soluţia noastră (a Sfatului Ţării) e legală. Soluţia noastră este crearea Statului comun România – Republica Moldova, cu două parlamente, două guverne, cu doi preşedinţi, pentru o perioadă de trecere şi apoi unirea acestor structuri, unirea legislaţiei, dar pentru asta ar trebui voinţă şi la Bucureşti şi la Chişinău.

Locul nostru este în Europa, locul nostru este acolo unde se află România. Ţinând cont de raporturile speciale dintre România şi Republica Moldova, datorate trecutului milenar comun în spaţiul istoric, etnic şi spiritual al devenirii sale naţionale, fiind conştienţi de responsabilităţile şi obligaţiile noastre faţă de generaţiile precedente, actuale şi viitoare, apreciind că din aceste considerente este momentul săvârşirii unui act de dreptate în concordanţă cu istoria poporului român, cu normele de morală şi de drept internaţional, Biroul Permanent al Sfatului Ţării 2, la 10 ianuarie 2016 a aprobat ideea creării unui Stat comun România – Republica Moldova, o asociere de două state suverane, independente, unitare şi indivizibile.”

Un proiect utopic?! Poate dacă admitem că în cei mai mulţi dintre noi s-a strecurat frica, nepăsarea, laşitatea. Să depăşim acel românesc „lasă să vedem ce fac alţii” şi să realizăm că pe mai departe totul depinde mult de Noi, de o nouă generaţie a Unirii. Un prim pas ni-l sugerează tot Nicolae Dabija: „Toţi românii ar trebui să fie cetăţeni ai Republicii Moldova şi toţi basarabenii să aibă cetăţenie română întrucât ei au aceeaşi identitate.”

 Pentru toţi CONCETĂŢENII mei de dincolo de Prut, strig (aşa cum făcea Nicolae Dabija) două versuri:

 „Doru-mi-i de Dumneavoastră,

 Ca unui zid de o fereastră!

Prof. Liviu Constantin RUSU