Din prezentările anterioare am aflat care au fost principalele cauze ale dezbinărilor produse în interiorul Bisericii Creştine şi cum s-a împărţit comunitatea credincioşilor ducând la apariţia mai multor culte. (cultul ortodox, romano-catolic, cultele protestante şi neoprotestante).
În cele ce urmează voi face referire la problema calendarului în cadrul Bisericii Ortodoxe, fapt ce a dus la conturarea cultului creştin-ortodox de stil vechi şi a celui de stil nou.
La primul sinod ecumenic, desfăşurat în anul 325 la Niceea, a fost adoptat calendarul iulian (din vremea lui Iulius Cezar) pentru întreaga lume creştină. S-a decis ca data sărbătoririi Paştelui să fie calculată având ca reper echinocţiul de primăvară (21 martie, când ziua era egală cu noaptea). Astfel Învierea Mântuitorului era sărbătorită în prima duminică cu lună plină, după echinocţiul de primăvară, iar dacă se întâmpla să cadă odată cu Paştele iudaic, se amâna cu o săptămână. Când astronomii au refăcut calculele, prin secolul al XVI-lea şi au constatat că sistemul de măsurare a timpului nu corespunde realităţii, mai exact că echinocţiul de primăvară nu mai cădea pe 21 martie ci pe 31, în anul 1582, papa Grigorie al XIII-lea a reformat calendarul care îi va purta numele de calendarul gregorian. Conform acestui calendar, anul urma să fie mai lung cu 10 zile în secolul al XVI-lea, cu 11 zile în cel de-al XVII-lea şi aşa mai departe, în fiecare an adăugându-se câte o zi. Treptat, calendarul gregorian a fost acceptat şi de ţările protestante, iar lumea ortodoxă l-a acceptat abia în secolul al XX-lea.
După mai multe încercări eşuate de a trece la noul calendar îndreptat, problema a revenit în actualitate după realizarea Marii Uniri din anul 1918. Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în vreme ce Basarabia şi Vechiul Regat măsurau în continuare timpul conform calendarului iulian. Calculată după calendarul de la Bucureşti, unirea Transilvaniei cu România a fost hotărâtă la Alba-Iulia în data de 18 noiembrie 1918, însă locuitorii Transilvaniei se aflau deja în prima zi a lunii decembrie. Într-un asemenea context, au apărut nereguli în administraţie care şi aşa era răvăşită după primul război mondial. Totodată, deosebirile de înregistrare şi datare influenţau negativ economia ţării. Datarea diferită din documentele contabile îngreuna schimburile comerciale. În martie 1919, guvernul de la Bucureşti a emis un decret-lege, prin care era adoptat calendarul gregorian, astfel ziua de 1 aprilie 1919 devenind 14 aprilie 1919.
Dacă în anul 1919, reforma calendarului s-a produs pe cale administrativă, printr-un decret, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a refuzat să adopte noul calendar până în 1924. Astfel, timp de cinci ani s-a realizat o cronometrare în paralel a unui „timp laic” şi altul bisericesc, creând oarecare nedumeriri în rândul populaţiei, în special al celei din mediul rural.
În cadrul Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din anul 1923, s-a discutat despre adoptarea reformei calendarului şi în Biserica Răsăritului. Acest moment a produs o schismă (ruptură) a lumii ortodoxe. Astfel, Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria şi Antiohia, împreună cu Bisericile din România, Grecia, Bulgaria, au acceptat noul calendar, în vreme ce Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului au rămas fidele stilului vechi. În acest context, sărbătoarea Învierii Mântuitorului împreună cu acele sărbători legate de ea se ţin până astăzi după calendarul iulian, în toată lumea ortodoxă, iar romano-catolicii sărbătoresc Paştele conform calendarului gregorian. Din acest motiv apare decalajul, destul de mare în unii ani, dintre Paştele catolic şi cel ortodox.
În ţara noastră, o parte dintre creştinii ortodocşi neacceptând noul calendar s-au organizat şi au rămas după stilul vechi, rezultând astfel Biserica Ortodoxă de rit vechi care propovăduieşte aceeaşi învăţătură de credinţă, doar calendarul avându-l neîndreptat, ţine sărbătorile conform calendarului iulian.
Dr. Mihai FLOROAIA