Prinţul Filip, Duce de Edinburgh (1921-2021), fost membru al familiei regale britanice ca soţ al reginei Elisabeta a II-a (1926 – 2022) cu titlul de prinţ consort mai bine de o jumătate de veac, s-a născut în Grecia, de unde familia sa regală a fost alungată pe când era copil.
Datorită farmecului personal şi al originii sale regale este ales ca soţ al viitoarei regine a Marii Britanii, îndeplinind apoi întreaga sa viaţă rolul de prinţ consort al reginei Elisabeta a II-a şi tată al progeniturilor regale, prinţii Charles şi Ana. Primul născut al familiei regale este actualul rege al Angliei şi al imperiului britanic, fostul prinţ Charles, prieten vechi al Transilvaniei pe care, înaintea urcării pe tron, a vizitat-o în multe rânduri, găsindu-şi aici şi rădăcinile.
Întâmplarea care a provocat aceste rânduri s-a petrecut pe 16 iulie 1969, când americanii au lansat cu succes spre lună naveta spaţială Apollo 11. Misiunea era constituită atunci din Neil Alden Armstrong, comandantul expediţiei, Michael Collins, pilotul modulului de comandă şi Edwin Eugene „Buzz” Aldrin Jr., comandantul modulului lunar.
Obsedat de ştiinţă, ducele Filip a urmărit la televizor, ca întreaga planetă de altfel, aventura misiunii spaţiale. S-ar putea spune chiar cu sufletul la gură. El însuşi pilot fascinat de zbor a fost mai mult decât îmbătat de acel succes al Omului care, datorită ştiinţei, a reuşit o aselenizare istorică.
După întoarcerea cu succes pe Pământ, întregul echipaj va face un turneu prin mai multe state europene, iar ducele solicită reginei ca, în programul vizitei în Anglia, să i se acorde o jumătate de oră de întrevedere cu cei trei eroi!
Obţine această favoare şi, după vizitarea castelului Buckingham, cei trei cosmonauţi se întâlnesc cu ducele de Edinburgh. Filip, frământat de intrarea într-o nouă epocă a omenirii, vrea să ştie – în afara impresiilor normale, fizice – cum au perceput sufleteşte cei trei acest act unic? Cum a trăit fiecare dintre ei ieşirea în spaţiul cosmic şi atingerea astrului – fapte care au schimbat soarta omului şi a omenirii? Ducele dorea un răspuns extrasenzorial, pe măsura aşteptărilor sale; cum au simţit miracolul depăşirii limitelor umanităţii?
Cu totul întâmplător, cu câteva săptămâni în urmă, regina, o persoană suficient de religioasă, îl invitase într-o duminică la biserica palatului regal, situată în parcul palatului. Ascultând predica parohului destul de întârziat în vârstă, ducele se plictiseşte şi, dând glas „inapetenţei” sale pentru religie şi tot ce ţine de ea, îi şopteşte soaţei sale regale că „e ultima oară când o însoţeşte la biserică”!
Regina intervine mai mult decât discret şi îl înlocuieşte pe bătrânul episcop cu altul mai tânăr. Acesta, un bun gospodar şi cu dragoste de Biserică – cum spun românii – „îndrăzneşte” într-una din duminicile următoare să-l abordeze pe duce care făcea jogging şi să-i ceară spre folosinţă una din încăperile vecine bisericii, nefolosită de mai bine de un secol! Ducele aprobă şi află că noul episcop, intenţionează să facă acolo o sală de convorbiri cu preoţii din subordine. Motivul? Zelul sfinţiţilor slujitori scade odată cu vârsta, obişnuinţa şi rutina îi fac mai superficiali în slujire şi în întreaga lor activitate din slujba Bisericii. Dorinţa sa era de a-i deştepta din această nedorită letargie! Filip aprobă, dar se întreabă:
„N-ar fi mai potrivit ca toţi aceşti preoţi chemaţi să fie îndemnaţi spre nişte lucrări „practice şi folositoare enoriaşilor lor”, pe care îi păstoresc? Nişte lucruri mult mai folositoare decât toate teoriile religioase şi – „fără nici un folos” – îndrăznesc să completez eu sugestia ducelui. Înţelept, episcopul evită răspunsul la propunerea destul de jignitoare şi mulţumeşte pentru aprobare.
În cursul unui viitor jogging, ducele Filip observă că sala care-i fusese solicitată era plină cu preoţii invitaţi la „discuţii religioase” cu noul lor episcop. Oarecum mirat de promptitudinea episcopului, ducele intră pe uşa noii săli de „şedinţă”. Cu toţii îl întâmpină „în picioare” în frunte cu mai marele lor, care după urarea de „bun venit” între ei, îl informează:
„Alteţa voastră regală, discutăm cu colegii preoţi despre un text al psalmilor împăratului David care în faţa aroganţei atât de omeneşti se întreabă: „Doamne, ce este omul, că I Te-ai făcut cunoscut lui şi-l socoteşti (apreciezi) pe el? (Căci) Omul se aseamănă cu deşertăciunea şi zilele lui ca umbra trec.(Ps.143 v,3-4) O întrebare care îl sileşte pe fiecare om cu minte să reflecteze.” Fără nici o tresărire, nobilul duce repetă recomandarea pe care i-o făcuse la ultima lor discuţie despre teoriile religioase atât de inutile şi, după câteva minute, plictisit, părăseşte sala pentru a-şi continua joggingul.
Toate acestea se petreceau cu puţin timp înaintea întâlnirii cu cei trei cosmonauţi americani.
Este de prisos să mai menţionăm că această convorbire cu episcopul s-a soldat cu o totală dezamăgire pentru duce, om al ştiinţei, care considera că prima aselenizare marca intrarea omului într-o nouă eră a istoriei sale. Venirea lui Hristos, care a marcat „era noastră”, în mintea sa seniorală este vădit depăşită de ştiinţă, acest apanaj al omului, nou zeu atotputernic, care cu puterea sa zboară printre aştri şi atinge luna, deschizând o nouă eră! Aselenizarea, aducerea – ca dovadă supremă – a unei mostre de sol lunar, activităţi la care a fost martoră întreaga omenire îi dau acest drept Omului; iar ei, cei trei cosmonauţi nu sunt decât primii trei oameni – zei, ai noii ere. Numeroasele sale întrebări din convorbirea solicitată, nu urmăreau decât definirea profilului noilor eroi ai spaţiului cosmic luat în stăpânire de Om!
„Ce aţi simţit”? Este întrebarea leit-motiv, care scurmă în străfundul fiinţei umane pentru a descoperi o cât de mică transformare a celui obişnuit de până atunci! Ce aştepta ducele şi care erau răspunsurile celor trei eroi „coborâţi”? Primul: Eram cât se poate de obosit şi mă temeam să nu sar sau să greşesc vreo operaţiune din cele programate! Al doilea: Eram copleşit de importanta misiunii şi nu aveam cum să mă gândesc la ce simt! Al treilea, cel care a continuat zborul în jurul lunii: Nu mă puteam gândi decât să coordonez zborul cu cei doi coborâţi pe solul lunii, pentru ca întâlnirea să fie perfect sincronizată!
Nici unul din cei trei nu părea să aibă sentimentul unui deschizător de noi ere, cu toate că comandantul, Neil Armstrong a definit primul său pas pe lună ca un profet: „Este un pas mic pentru om, dar un pas mare pentru omenire”! Cuvânt citit şi citat apoi în toate limbile pământului! Nu a îndrăznit însă a se considera mai presus, ori a se desolidariza de semenul său „omul”, creat de Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului.
Toate cele petrecute până aici, păreau a-l fi zguduit pe duce în părerile sale existenţiale. Paşii l-au dus din nou la o întâlnire cu episcopul, pe care l-a găsit între preoţii săi la una din întâlnirile lor săptămânale. De data asta profund transformat, după cuvântul de bun sosit în mijlocul lor, a ţinut să ceară iertare episcopului rămas în picioare:
„Vă rog să mă iertaţi pentru atitudinea şi cuvintele adresate la precedentele noastre întâlniri!” Erau cele mai neaşteptate cuvinte care ieşeau din gura ducelui! Prelatul, profund stingherit nu ştia cum să iasă din această situaţie creată de soţul reginei, proverbial de arogant. A scurtat întrevederea cu preoţii, după care l-a invitat pe duce la o plimbare prin parc, aflând întreaga dramă trăită de duce. Şi regina Elisabeta a II, cea care mărturisea că în fiecare acţiune a sa nu s-a despărţit niciodată de credinţa în Dumnezeu, a lăsat scris urmaşilor că cei doi, episcopul şi ducele, au rămas prieteni apropiaţi toată viaţa.
Ioan GHERASIM
Piatra-Neamţ 22. 12. 2022