Am gândit abordarea acestui subiect în contextul în care nu este unul facil, dar şi pentru faptul că eminescologii nu s-au aplecat prea mult asupra acestei cercetări. Întrucât spaţiul alocat nu permite relatarea amănunţită a unui studiu pe această temă, mă voi limita doar la câteva lucruri ce scot în evidenţă unele aspecte ale teologiei, ale cunoaşterii catafatice din opera marelui nostru poet.
Studiind opera lui Mihai Eminescu în totalitatea ei (poezia, proza, publicistica) ne dăm seama că poetul nu a avut o credinţă simplă, trăită orbeşte, dar nici una asemănătoare cu cea a sfinţilor, ci a practicat o credinţă naturală care a căutat sensurile existenţei descoperind raţiunile lumii.
Poezia lui Eminescu nu este o poezie religioasă, însă a evoluat de la elemente concrete ale poeticului, trecând prin credinţe populare şi diverse mituri până spre spiritualizarea naturii şi a omului.
Interesul lui Eminescu pentru tema cosmică, pentru geneză şi eshatologie, ocupă un loc privilegiat în imaginarul romantic. Este de la sine înţeles că genezei îi urmează eshatologia. Această temă a cosmogoniei este întâlnită în numeroase poeme eminesciene: Rugăciunea unui dac, Memento mori, Scrisoarea I, Luceafărul, Povestea magului călător în stele etc. Referitor la viziunea cosmologică a poeziei eminesciene putem distinge două aspecte: ascendenţa metafizică (înclinaţia poetului spre filosofie) şi primatul sentimentului (dimensiunea afectivă). Relevantă este poezia La steaua, în care poetul pleacă de la datele astronomice („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă, /Că mii de ani i-au trebuit, Luminii să ne-ajungă.”) cărora, subordonându-le unei stări afective, le dă o semnificaţie spirituală. („Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e.”).
Având în vedere faptul că el îşi construieşte sistemul cosmologic pe sentimentele proprii şi nu pe o bază conceptuală, Eminescu nu reprezintă un caz izolat ci reflectă o regulă generală. Pentru Eminescu, creaţia reprezintă aspiraţia către frumosul absolut, binele absolut, adevărul absolut, în contextul în care Absolutul reprezintă perfecţiunea divină. Deplina realizare a cosmologiei eminesciene se regăseşte în Scrisoarea I. („La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, …”). Imaginea cuprinsă în aceste versuri este cea biblică expusă în formă poetică.
În Luceafărul, Eminescu vorbeşte despre atributele divine: Dumnezeu este stăpân al vieţii şi morţii; este atotputernic şi nemuritor. („De greul negrei veşnicii,/ Părinte mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară’ntreagă;/ O cere-mi, Doamne orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Că Tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;…”).
Viziunea eshatologică aparţinând omului de geniu îmbracă în creaţia lui Eminescu două aspecte: un corolar al cosmogoniei (Scrisoarea I, Luceafărul, Rugăciunea unui dac) şi drama stingerii colective (Memento mori, Egipetul, Mureşanu) sau a stingerii individuale (Demonisn, Mai am un singur dor) care ia unele proporţii cosmice.
Iubirea este creatoare în cel mai înalt sens. Întrucât obiectul ei este plasat, prin creaţie, în sfera idealului, poetul îi atribuie iubitei sale calităţi divine, dar nu cade în idolatrie. În poeziile sale, Eminescu a asociat legea iubirii cu cea a creaţiei: „Falnică-i pare legea Creării, / Lumi ce de focuri în lumi înot, / Candele aprinse lui Zebaot, / Ce ard topirei şi reînvierii./ Dar mai puternic, mai înalt, mai dulce / Îi pare legea de a iubi, / Fără ea nu e de a trăi, / Fără ea omul ca stins se duce. / De-aceea nu voiu ca eu să fiu:/ Pală idee-a Dumnezeirei, …” (Phylosophia copilei). În ultima parte a poemului Călin – file de poveste este dezvoltată aceeaşi idee a iubirii ca principiu cosmic, unde nunta lui Călin cu fata de împărat se desfăşoară în spaţiul paradisiac. La fel, sacralitatea iubirii văzută ca lumină călăuzitoare, apare în ultima strofă a poeziei Pe lângă plopii fără soţ: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ.”
Religiozitatea la Eminescu îşi găseşte anumite puncte de sprijin în poezia Dumnezeu şi om (1873), în funcţie de cum este evaluată relaţia religie – cultură sau religie – literatură. Structurat pe un sistem de antiteze, poemul prezintă naşterea Mântuitorului Iisus Hristos după modelul relatat de Sfintele Evanghelii („Te-am văzut născut pe paie, faţa mică şi urâtă,/ Tu, Hristoase,-o hieroglifă stai cu fruntea amărâtă, …”), ca în final să fie prezentat ca Judecător: „Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său.”
Este interesant de urmărit modul în care Mihai Eminescu se raportează la Religie: cel care scria „Religia – o frază de dânşii inventată” (Împărat şi proletar), avea să argumenteze cu mare sensibilitate fenomenul religios în articolul Şi iarăşi bat la poartă, publicat în Timpul, 12 aprilie 1881: „Tristă şi mângăietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea… Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos.”
Din succinta prezentare reiese faptul că Eminescu tratează religia, pe de o parte raţional şi pragmatic legată fiind de contextul istoric, social şi politic, iar pe de altă parte, reflecţia filosofică şi meditaţia poetică asupra problematicii religioase se regăsesc sub cupola cunoaşterii şi aspiraţiei spre absolut. Astfel, putem concluziona că Eminescu parcurge un traseu metanoetic de la frumosul natural, la cel estetic, culminând cu cel divin.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA