Teme religioase în poezia lui Mihai Eminescu

Chiar dacă despre Mihai Eminescu s-a scris mult, având în vedere complexitatea operei sale (poezia, proza, publicistica) cu siguranţă că ori de câte ori ne aplecăm spre aceasta, vom găsi noi interpretări şi diverse modalităţi de abordare.

Eminescu nu este un scriitor explicit creştin, el este un adevărat român, fapt pentru care religia creştină s-a manifestat la el în mod natural, atât cât trebuie şi atunci când trebuie.

Analizând poezia lui Mihai Eminescu ne dăm seama că poetul nu a avut o credinţă simplă, trăită în mod iraţional, ci a practicat o credinţă naturală care a căutat sensurile existenţei descoperind raţiunile lumii. Poezia eminesciană nu este una profund religioasă, ci a evoluat, pornind de la credinţe populare şi diverse mituri ajungând spre spiritualizarea naturii şi a omului.

Interesant de analizat este modul în care Mihai Eminescu se raportează la Religie. Dacă în poezia Împărat şi proletar definea Religia drept „o frază de dânşii inventată”, în articolul Şi iarăşi bat la poartă, publicat în Timpul, la data de 12 aprilie 1881, argumenta cu mare sensibilitate fenomenul religios: „Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea… . Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos.”

Interesul lui Eminescu pentru tema cosmică, pentru geneză şi eshatologie ocupă un loc privilegiat în imaginarul romantic. Este de la sine înţeles că genezei îi urmează eshatologia. Această temă a cosmogoniei este întâlnită în numeroase poeme eminesciene: Rugăciunea unui dac, Memento mori, Scrisoarea I, Luceafărul, Povestea magului călător în stele etc. Referitor la viziunea cosmologică a poeziei eminesciene putem distinge două aspecte: ascendenţa metafizică (înclinaţia poetului spre filosofie) şi primatul sentimentului (dimensiunea afectivă). Relevantă este poezia La steaua, în care poetul pleacă de la datele astronomice („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă, /Că mii de ani i-au trebuit, Luminii să ne-ajungă.”) cărora, subordonându-le unei stări afective, le dă o semnificaţie spirituală. („Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e.”).

Având în vedere faptul că el îşi construieşte sistemul cosmologic pe sentimentele proprii şi nu pe o bază conceptuală, pentru Eminescu, creaţia reprezintă aspiraţia către frumosul absolut, binele absolut, adevărul absolut, în contextul în care Absolutul reprezintă perfecţiunea divină. Deplina realizare a cosmologiei eminesciene se regăseşte în Scrisoarea I. („La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns….”). Imaginea cuprinsă în aceste versuri este cea biblică expusă în formă poetică.

În Luceafărul, Eminescu vorbeşte despre atributele divine: Dumnezeu este stăpân al vieţii şi morţii; este atotputernic şi nemuritor. („De greul negrei veşnicii,/ Părinte mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară’ntreagă;/ O cere-mi, Doamne orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Că Tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;…”). Nu numai gândirea, ci şi limba omenească se dovedesc a fi precare când este vorba de a fi formă, nume ori semn pentru realitatea ultimă şi totală, Care este Dumnezeu: „Tu al căruia unic semn/ Nu-l ştie nici o limbă/ Te rog ca milă tu să ai,/ Fiinţa de mi-o schimbă” (dintr-o variantă la poemul Luceafărul) sau: „Al cărui unic nume sfânt/ Nu-l ştie nici o limbă,/ Te rog, în mână de pământ,/ Fiinţa mi-o schimbă” (Luceafărul). De provenienţă veterotestamentară, ideea inexprimabilului nume al lui Dumnezeu ţine şi de teologia apofatică şi mistica creştină, orizonturi culturale cu puternice rezonanţe, prezente în numeroasele secvenţe poematice consacrate întâlnirii dintre Luceafăr şi Dumnezeu din versiunile poemului Luceafărul, texte încă insuficient interpretate din unghiul analizei teologiei creştine răsăritene prezente în infrastructura metaforico-simbolică a limbajului eminescian.

Viziunea eshatologică aparţinând omului de geniu, în creaţia lui Eminescu îmbracă două aspecte: un corolar al cosmogoniei (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul) şi drama stingerii colective (Memento mori, Egipetul, Mureşanu) sau a stingerii individuale (Mai am un singur dor, Demonism) care ia unele proporţii cosmice.

Religiozitatea la Eminescu îşi găseşte anumite puncte de sprijin în poezia Dumnezeu şi om, în funcţie de cum este evaluată relaţia religie – cultură sau religie – literatură. Structurat pe un sistem de antiteze, poemul prezintă naşterea Mântuitorului Iisus Hristos după modelul relatat de Sfintele Evanghelii („Te-am văzut născut pe paie, faţa mică şi urâtă,/ Tu, Hristoase, – o hieroglifă stai cu fruntea amărâtă, …”), ca în final să fie prezentat ca Judecător: „Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său.”

Raporturile dintre artă, filosofie şi religie (credinţă) le vede mult mai nuanţat. Pe de o parte, pauperizarea credinţei duce la trufia gândirii, o gândire pe care poetul nu o mai creditează. Dar el nu aprobă nici arta sacră dezvoltată în contextul unei asemenea gândiri, întrucât aceasta nu-L mai slujeşte pe Dumnezeu şi nu-i mai ajută pe oameni în efortul lor de apropiere şi de comuniune cu El: „Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie – / Ieri ai fost credinţa simplă – însă sinceră, adâncă,/ Împărat fuşi Omenirei, crezu’n tine era stâncă…./ Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie” (Dumnezeu şi om).

Pentru Eminescu, creştinismul reprezenta o religie instituţionalizată, Biserica era văzută şi identificată cu neamul românesc, rolul ei fiind de a păstra unitatea de neam şi limbă românească. Era o viziune istorică şi patriotică. Clerul bisericesc reprezenta clasa superioară orientată mai mult spre câştiguri materiale. Esenţa creştinismului se diluase în opinia poetului odată cu trecerea timpului. Eminescu face apel la istoria creştinismului, la simplitatea iniţială „creştinismul de aur”, la menirea lui de a egaliza clasele sociale: „Religia creştină… după primul trai al comunelor creştine era comunismul bazat pe egalitatea economică şi pe iubirea reciprocă.”

Poetul nostru naţional, Mihai Eminescu reprezintă o personalitate uriaşă, complexă ce nu poate fi înţeleasă chiar aşa uşor cum consideră unii. Este imposibil aşa ceva datorită dimensiunii sufleteşti bipolare, a trăirilor filosofice influenţate de diversele etape ale vieţii şi, nu în ultimul rând, de educaţia religioasă primită din familie. Se pare că seminţele duhovniceşti primite în copilărie au rodit spre sfârşitul vieţii sale pământeşti. Ne stau mărturie poeziile sale scrise spre finalul vieţii, adevărate imnuri închinate Maicii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos în care îşi exprimă credinţa, nădejdea şi dragostea, virtuţi creştine esenţiale în planul mântuirii.

Prof. dr. Mihai FLOROAIA