O butadă spune că familia este un grup de oameni care se adună cel puţin o dată pe zi împreună la masă. Şi ce se întâmplă acolo? Ce este mai important mâncarea sau comunicarea? Cine domină discuţia? Copiii sunt lăsaţi să vorbească (desigur, nu cu gura plină)? Să întrebe? Sunt învăţaţi să asculte şi să audă? Li se cultivă ceea ce pedagogia de azi numeşte savoir-vivre? Mesele de seară, când trei generaţii stăteam împreună şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri, au fost, în copilăria noastră, cele mai importante ore ale zilei. Se făcea politică, se depănau amintiri, se relata despre cărţi şi lume, se rezumau articole din numeroase publicaţii la care eram abonaţi, se comentau şi întâmplări din sat, de la şcoală, se reciteau scrisorile primite de la rude şi se stabilea ce urmează să li se răspundă… Era spectacolul vieţii de adult, trăit în permanenţă în ochii noştri. Discuţiile cotidiene cu părinţii şi bunicii ne-au învăţat să apreciem eforturile lor, să avem un scop, să împărtăşim un crez, să-i înţelegem când sunt trişti şi când fericiţi. Şi ei, adulţii, aveau deosebită grijă să ne răspundă la întrebări, să rezolve nedumeririle, să ne spună ce au făcut ei ca să învăţăm din experienţa lor. Apoi era drumul spre şcoală… Ani de zile, am mers împreună cu mama dimineaţa şi am putut vorbi despre orice, dar mai ales despre lucrul de profesor. Discutam despre partea ascunsă a ceea ce se numeşte activitate didactică, pentru că o vedeam pe mama zilnic scriind planuri, controlând caiete, alcătuind scenarii de serate şi programe de concerte. Astfel am cunoscut lucrul pedagogului de la firul ierbii.
Când am venit la facultate, ştiam cum se face un plan calendaristic, ce este regimul unic ortografic în şcoală, cum se analizează rezultatele unei lucrări de control şi încă o mulţime de lucruri utile… Era parte mea de zestre, numită orientare profesională. Credeam că toţi copiii beneficiază acasă de comunicarea cu părinţii în sensul în care am avut-o noi şi am încercat să le-o creăm copiilor noştri. Că îi cunosc pe nume pe colegii de lucru ai acestora, că ştiu cu ce se ocupă, zi de zi, rutinar, părinţii care pleacă dimineaţa la serviciu. Că le vine uşor să relateze despre profesiile părinţilor. Ba bine că nu! Am avut elevi care, în clasa a noua, în pragul alegerii epocale între profilul umanist şi cel real la liceu, nu ştiau ce instituţie de învăţământ au absolvit părinţii lor (Ştiu că au studii superioare, pentru că s-au căsătorit când erau la institut, mi-a spus o fetiţă. Dar nu ştiu la care institut au învăţat.). A fost o situaţie ce m-a făcut să mă întreb: despre ce se discută în casa respectivă? Copiii care beneficiază de grija şi asistenţa materială a părinţilor, direct dependentă de activitatea lor de muncă, chiar nu ajung să se întrebe cum anume fac bani aceştia? Niciodată nu le trece prin minte, adolescenţi fiind, să se întrebe dacă nu cumva mama oboseşte, iar tata are probleme? Un părinte angajat în câmpul muncii are tot dreptul să se plângă de lipsă de timp pentru comunicarea cu propriii copii. Obosiţi la sfârşitul zilei, părintele şi copilul abia mai au putere să schimbe câteva replici despre note şi probe de evaluare, observaţii în agendă, regimul zilei şi bani pentru… Frecvent, această comunicare este un dialog cu întrebări într-un singur sens: dinspre părinte spre copil, cu răspunsuri monosilabice din sensul invers. Şi atât. Când vine vremea să aleagă o profesie, copilul este deseori derutat anume pentru că nu-şi prea dă seama în ce constă munca de rutină a absolventului unei facultăţi de prestigiu şi doar pentru facultăţi de prestigiu optează! Am încercat, de mai multe ori pe parcursul celor 12 ani când am predat şi la liceu, să le dau copiilor sarcini care i-ar face să se apropie de părinţi, să comunice cu ei. (Ştiu că aici mulţi dintre profesori au gata replica: Părinţii nu sunt alături! Părinţii sunt plecaţi! Dar copiii nu stau singuri, oricum există în viaţa lor un adult care le poartă de grijă şi e responsabil pentru ei! Fie acel adult pe rol de părinte!)
De fiecare dată am fost plăcut surprinsă de impactul la nivel atitudinal pe care îl aveau discuţiile forţate, obligatorii cu părinţii. Elevii se schimbau parcă, iar lucrările de acest fel erau deosebit de personale şi personalizate. Şi, cu siguranţă, nu mai puteau fi copiate din cărţi cu comentarii sau rezumate şi nici nu se găseau pe site-uri de referate. Am să trec în revistă câteva subiecte:
• Rugaţi-l pe unul dintre părinţi să relateze cum a fost făcută prima voastră poză de bebeluş; înscrieţi şi redactaţi povestirea.
• Înregistraţi, la persoana întâi, aşa cum a fost relatată, povestirea unuia dintre părinţi despre un revelion memorabil din copilăria lui.
• Înregistraţi o amintire din copilărie a unuia dintre părinţi, stilizând-o după Amintiri din copilărie de Ion Creangă.
• Prezentaţi un reportaj despre o zi de muncă a unui adult.
• Descrieţi ca pe o caracterizare de personaj calităţile de care ar trebui să dispună o persoană înainte de a alege profesia de… (Elevii au ales singuri profesiile, dar deseori au optat pentru o profesie străină, nu din familie. Surpriza cea mare a fost că se făceau referinţe la lume şi cărţi mai frecvent decât la viaţa din jurul lor.)
• Alcătuiţi CV-ul unui adult, din spusele lui.
• Discutaţi cu o persoană care are o carieră de succes şi rezumaţi esenţa discuţiei.
• Discutaţi cu un adult care a fost nevoit să-şi schimbe profesia şi rezumaţi esenţa discuţiei.
• Luaţi un interviu părinţilor (unuia dintre părinţi; unui adult), adresându-i cel puţin cinci întrebări în legătură cu principiile şi preceptele sale educaţionale, în raport cu creşterea propriilor copii.
• Vizionaţi împreună cu un părinte un film, o emisiune şi discutaţi ulterior. Rezumaţi, în limita de o pagină, discuţia.
Abia la balul de absolvire i-am cunoscut pe mulţi dintre părinţii cărora le-am dat de lucru în acest fel. Şi mulţi dintre ei au venit să mă cunoască, pentru a-mi spune că datorită acestor sarcini au comunicat cu propriii lor copii absolut deosebit! Şi au fost fericiţi să o facă.
Tatiana CARTALEANU,
Universitatea de Stat „Ion Creangă”, Chişinău