Sunt TRIST. Mai merită să fii PROFESOR? După mai bine de 25 de ani petrecuţi în sistemul de educaţie mă întreb tot mai serios dacă mai este cazul să continui aici. De câteva zile mă frământ dacă să scriu rândurile de mai jos. Am încercat să mă menţin departe de subiect. Însă trebuie să spun…
În urmă cu mulţi ani am intrat în acest sistem convins că am ceva de oferit. M-am pregătit asiduu pentru asta.
Aş vrea să cred că nu am făcut inutil două facultăţi, ambele construite pe ideea de EDUCAŢIE. Apoi am finalizat un Master acordat de o Universitate externă. Tot în EDUCAŢIE.
Am socotit. Sunt 12 ani de studii universitare ce mi-au lărgit viziunea despre educaţie. Nici nu aş vrea să contabilizez sumele investite. Sunt mulţi bani. Foarte mulţi.
Apoi multe cursuri de formare. Gradul Didactic I. Activităţi în parteneriate cu ONG-uri sau alte instituţii. Inițiative şi proiecte diverse în zona educaţiei extinse.
Formator Acreditat. Cursuri de Coaching Educaţional. Multă implicare voluntară. Experienţă acumu- lată. Lărgirea unei filosofii de viaţă.
Am învăţat permanent. Şi asta am încercat să transmit elevilor mei. An după an. Cu pasiunea celui care ştie că poate influenţa în bine o întreagă generaţie.
Acum mă doare să văd părinţi aşezaţi confortabil în tabăra adversă. O societate civilă care aruncă cu piatra fără ezitare.
Cândva profesorii erau respectaţi. Acum părinţii îi ceartă. Iar elevii îi înjură.
Sunt luaţi la rost cu privire la cât muncesc. Şi ce anume muncesc.
Oare de ce trebuie să ţină alţii contabilitatea?
Numărul de ore contează sau valoarea adusă într-o oră? Ani de zile am avut această convingere: educaţia pe care mi-am format-o să aducă un plus de valoare pentru elevi.
Copiii vor uita informaţiile teoretice, dar vor rămânea cu ceea ce au nevoie în viaţă. În viaţa reală. „E bine să înveţi copiii să numere, dar cel mai bine e să îi înveţi ce contează.” (Bob Talbert). Acesta a fost crezul meu. Şi pentru asta mi-am format o filosofie de viaţă pe care să o pot comunica cu uşurinţă.
Acum însă nu mai am entuziasm. Nu mai am viziune în acest sistem care mă lasă tot mai rece.
Ca să supravieţuiesc îmi direcţionez timpul şi energia spre al doilea job. Mi-am găsit împlinirea în el. Dar oare aşa ar trebui să fie în România „lucrului bine făcut”?
Preţul pe care acest sistem îl pune pe prestaţia mea este mult sub nivelul investiţiilor pe care le-am făcut. Mi se cere să mă vând pe „doi arginţi”.
Iar eu trebuie să trăiesc! Vreau să trăiesc fără să îmi fie ruşine de ceea ce am ales să fiu! Fără să regret anii petrecuţi în educarea mea şi a altora.
În fiecare lună îmi achiziţionez cărţi. Din acei bani puţini. Fiindcă înţeleg necesitatea educării continue. Din păcate, nu pricep şi cei care consideră că educaţia autentică se poate face stând în faţa elevilor pentru a le arăta cât de uşor te prefaci că este bine atunci când eşti dispreţuit.
NU. NU ESTE BINE!
Profesor Florentin LEHACI