Într-un volum de memorii şi în mai multe articole semănate în presă, profesorul universitar doctor Virgiliu Radulian menţiona că am fost iniţiatorul proiectului naţional, cultural-sportiv, numit oficial „Cărarea vitejilor”, viabil câteva decenii în veacul trecut. Şi pentru că orice adevăr este fatalmente doar parţial, iată, foarte pe scurt, povestea întreagă, aşa cum şi cât a fost legată de activitatea unor dascăli tineri de la Bicaz, iubitori ai cărărilor de munte.
A trecut de atunci mai mult de jumătate de secol.
În vara anului 1958, apărea prima mea carte, un jurnal de drum, „Freamătul luminii” (De fapt o numisem „Bistriţă, apă vioară”, dar Editura Tineretului a botezat-o altfel.), scris în colaborare cu Dumitru Almaş, ca urmare a unei călătorii, în anul 1956, de la izvoarele Bistriţei, din munţii Rodnei, până la confluenţa râului sprinţar cu Siretul.
Profesorii (bicăzeni pe atunci) Alexandrina Mancaş şi Gheorghe Amaicei, pătimaşi amatori de drumeţie pe potecile Ceahlăului, stimulaţi de ceea ce relatam în volumul cu pricina, au socotit că nu ar fi rău să repetăm aventura expediţionară pe Valea Bistriţei, de data aceasta asociind proiectului un grup restrâns de elevi ai liceului din Bicaz.
Ţelul principal era să vedem pentru ultima oară acele locuri ce aveau să dispară, curând şi dramatic, acoperite de apă prin stăvilirea râului şi apariţia lacului de la poalele Ceahlăului.
Având de îngrijit un copil, colega noastră a fost nevoită să abandoneze participarea la drumeţia ce avea să dureze o lună de zile, în vacanţa şcolară din vara anului 1958.
Noi, cei doi care ne pregăteam să pornim la drum, nu adunam la un loc decât 50 de ani, împărţiţi în sume egale pe cap de dascăl începător; dar, în lipsa unei experienţe îndelungate, ne sprijineam pe cunoştinţele dobândite de mine cu două veri în urmă, pe acelaşi traseu.
Dintre liceeni, după ce au aflat durata, scopul şi mai cu seamă greutăţile posibile ale viitoarei experienţe sportive, s-au înscris, cu entuziasmul şi ignoranţa datorate vârstei adolescentine, patru colegi de clasă din rândul premianţilor, două fete şi doi băieţi.
Bătrânul care scrie aceste rânduri, deşi s-a întrebat mereu, n-a ştiut niciodată ce vor fi crezut părinţii elevilor despre gândirea matură a celor doi dascăli şi ce îşi vor fi închipuit despre riscurile reale şi mari ale aventurii plănuite. Presupun doar că prestigiul atribuit meseriei de profesor era covârşitor în vremea aceea; şi uite că minunea s-a petrecut: părinţii ne-au dat în seamă viaţa şi sănătatea copiilor, cu o încredere pentru care le-am rămas pentru totdeauna profund recunoscători. Şi erau aceşti părinţi oameni cât se poate de serioşi, trecuţi prin multe!
Ai Paraschivei Başa, gospodari cu bun renume, săteni din Bicaz. Mariana Varlaam avea doar mamă, adusă cu domiciliu forţat pe şantier tocmai din Constanţa. Părinţii lui Iuliu Laver, scăpaţi cu viaţă ca prin miracol din lagărul morţii de la Auschwitz-Birkenau, unde se şi cunoscuseră, lucrau ca economişti la baraj. Tatăl lui Nicolae Ţicleanu, inginer, conducea lucrările la modernizarea şoselei Piatra-Neamţ – Cheile Bicazului, către locul unde se deschiseseră carierele de calcar şi marnă pentru noua fabrică de ciment din Bicaz.
Unica aprobare pentru expediţie, şi aceea doar verbală, am primit-o de la Virgiliu Radulian, proaspătul director al liceului din Bicaz (liceu numit acum „Carol I”), tânăr dascăl de pedagogie, în vârstă de doar 27 de ani. (Tot atâţia avea şi inginerul şef de pe şantierul baraj, viitorul ministru Cocoş?!?) N-am cerut altă învoire din partea nimănui!
Ne-am înzestrat „gospodăreşte”cu un echipament de care ar râde cu poftă orice puşti care face azi turism. În chip de corturi „Himalaia”, căpătasem pe veresie un cort militar, foarte greu de montat şi de purtat în spinare. Telefoane mobile? Inexistente atunci pe Terra. Profesorul Amaicei se înarmase în glumă cu un „Geco” de jucărie.
Purtam cu grijă în raniţele soldăţeşti merinde care ar fi umplut de invidie orice român din vremea aceea: salam de Sibiu, conserve de carne, caş sărat şi frământat, biscuiţi, compoturi cubaneze şi alte alimente cu viaţă lungă, cumpărate (fără de cartelă!) de la „Alimentara” din piaţă, pe barba rasă a vânzătorului emerit, Conù Alecu Harvalia, fost mare armator şi angrosist de alimente la Constanţa, şi el adus cu domiciliu forţat la Bicaz şi angajat vânzător la raionul de mezeluri şi brânzeturi din piaţa satului.
În rest, serviciul nostru de aprovizionare şi cazare se baza temeinic pe prezumata (şi verificata) ospitalitate a călugărilor şi pe bacii care ne găzduiau în stânele lor ascunse în poienile înalte ale munţilor şi ne ofereau balmuş ardelenesc, caş şi urdă, contra ţigări şi palincă, monedă de schimb imbatabilă, verificată de mine pe traseul din 1956.
Ocrotiţi de Sfântul Ilie, responsabilul ceresc cu ploile, am străbătut fără de accidente meteo Carpaţii de est, de la izvoarele Bistriţei, din Rodna, şi până la confluenţa râului cu Siretul, dincolo de Bacău, trecând din schit în schit, din sat în sat şi din stână în stână, dintr-un loc pitoresc în alt loc pitoresc, încercând să descoperim comorile ce vor pieri, înghiţite pentru totdeauna prin umplerea lacului şi printr-o lichidare fără noimă a vieţii monahale moldoveneşti.
Vădind o educaţie exemplară, datorată în cea mai mare măsură părinţilor, adolescenţii noştri au avut mereu şi peste tot o comportare admirabilă, din toate punctele de vedere, demnă de toate laudele, făcându-ne pe noi, dascălii, să fim nu doar bucuroşi, ci şi mândri că îi însoţim!
Aşa că ne-am întors la Bicaz teferi şi victorioşi. Fortuna audaces juvat!
Fostul nostru director,Virgiliu Radulian, a devenit curând profesor universitar doctor, prorector de universitate şi apoi ministru adjunct al învăţământului. În această ultimă calitate, cunoscând bine experienţa celor şase drumeţi din vara anului 1958, a dat gir, fiinţă şi impuls, pe plan naţional, tipului nostru de aventură turistică şi culturală a elevilor, sub numele romantic „Cărarea vitejilor”. Aşa stau lucrurile!
Excelenţii noştri camarazi de drumeţie, în munţi şi pe malurile Bistriţei, au ajuns cu timpul acolo unde visaseră: Paraschiva şi Mariana, profesoare în învăţământul preuniversitar, acum pensionare, la Bicaz şi în Capitală; Iuliu/Ilan Laver, informatician cu renume şi patron internaţional de informatică; Nicolae Ţicleanu, singurul dintre ei plecat prematur din lumea aceasta, a fost profesor universitar doctor la Facultatea de Geografie-geologie a Universităţii din Bucureşti, paleobotanist, specialist în zăcămintele de cărbune. L-a doborât cumplita boală a secolului atomic.
Alexandrina Mancaş şi-a luat revanşa faţă de noi, cei din 1958, conducând în următorii treizeci de ani, de-a lungul şi de-a latul ţării, nenumărate excursii şi expediţii cu caracter cultural şi sportiv.
Gheorghe Amaicei, pensionar acum, în anul 2018, de-a lungul întregii sale cariere a rămas un înfocat susţinător şi conducător al expediţiilor cu şcolari de toate vârstele. Şi i-au izbândit toate proiectele, fără de incidente şi accidente! I s-a alăturat cu entuziasm, în anii profesoratului de la Piatra-Neamţ, matematicianul Constantin Avădanei, cel admirat şi alintat de elevi cu frumosul cognomen Papa Naşu.
Unul dintre copiii cei mulţi, porniţi din Piatra-Neamţ pe „Cărarea vitejilor”, celebrul Constantin/Ticu Lăcătuşu, se înscrie între cei foarte puţin numeroşi alpinişti emeriţi ai lumii.
Ignis scintilla nascitur!
Mihai-Emilian MANCAŞ