Alexandru Vlahuţă a fost un scriitor complex, poet, prozator (autor şi al unui roman de răsunet, Dan), monografist (Pictorul N.I. Grigorescu), publicist artist, continuator al lui Alecu Russo şi precursor al reportajului artistic geobogzian (România pitorească), creator de instituţii şi de publicaţii de răsunet naţional („Vieaţa”, „Sămănătorul”) etc. Conchizând, o personalitate de prim-plan, cum a fost cotat, în timpul vieţii, intrat într-un con de umbră, în posteritate, şi din pricina lui G. Călinescu, prin imaginea creată, pe nedrept, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Acuza cea mai frecventă, preluată şi perpetuată de istoria şi critica literară marxistă, a fost aceea de sămănătorist şi de girator al curentului eminescian, care ar fi adus în cultura românească o mentalitate paseistă, cel mult de pitoresc sămănătorist. Este vorba despre o aberaţie ideologizantă care lucrează şi astăzi sub influenţa „corectitudinii politice”, îndreptată vizibil împotriva lui Eminescu şi a tuturor curentelor care stau sub zodia eminescianismului. Nici Eminescu şi nici Vlahuţă n-au fost nişte visători paseişti, lipsiţi de simţul istoriei.
Adevărul e tocmai contrariul. Vlahuţă şi cei care i-au stat alături au preluat şi dus mai departe cele mai vii idealuri ale lui Eminescu, unul central fiind ideea României Mari numită de autorul Luceafărului „Dacia Mare”, încă din 24 ianuarie 1882, când s-a întemeiat, în mod simbolic, Societatea „Carpaţii”, având ca principal scop unirea Transilvaniei cu vechiul regat. Manifestul mobilizator, răscolitor de energii pentru ridicarea intelighenţiei româneşti către cel mai important ideal naţional, făptuirea Marii Uniri, a fost poemul Unde ni sunt visătorii?, la care nu vor fi indiferenţi cei doi titani ai culturii şi politicii naţionale, Nicolae Iorga şi Constantin Stere. Un intelectual de marcă de azi, Mircea Platon, care a resuscitat şi el interesul pentru opera vlahuţiană, realizând o ediţie complexă a operei scriitorului, se arăta surprins cât de actual este Vlahuţă.
Pe data de 10 mai 1901, la publicarea poemului Unde ni sunt visătorii?, Vlahuţă nu era nicicum un eminescian pasiv. Să nu uităm că a scris cea mai cunoscută poezie închinată Lui Eminescu, text neegalat decât de Marin Sorescu (Trebuiau să poarte un nume) şi de Grigore Vieru (Legământ):
Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,
Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…
Sintagma metaforă noaptea tristei tale vieţi, cum vom vedea, vine direct din calitatea de martor a lui Vlahuţă la ultimii ani de viaţă ai lui Eminescu. Referinţele însă sunt şi la luptătorul care a fost marele poet:
Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…
S-aprinzi în bolta vremii aştri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
Dar în Unde ni sunt visătorii? recunoaştem, de asemenea, pe Eminescu cel din publicistică, din Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, din Doină, din Junii corupţi şi din Ai noştri tineri…, denudând lipsa unui ideal naţional în stare să smulgă pe tineri din neantul valah, cum îl va numi Emil Cioran. Iată-i pe acei tineri lipsiţi de vis întremător:
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vreodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare,
Ce-s aceşti copii de ceară fructe istovite-n floare?…
Dacă militantul Vlahuţă a fost eminescianul pătruns de întreaga operă şi faptă a lui Eminescu, el s-a dovedit a fi şi unul dintre puţinii adevăraţi prieteni ai poetului din ultimii şase ani ai vieţii, iar nu un „îngrijorat” ipocrit, ca atâţia alţii, o culme a imposturii fiind Grigore Ventura, care a pângărit până şi momentul înmormântării poetului, cum bine va fi observat Titu Maiorescu despre cuvântul acestuia din momentul funebru, etichetându-l, în Însemnări zilnice, drept indiscretul ticălos.
Cunoscându-l bine şi înainte de îmbolnăvire, Vlahuţă a înţeles, printre cei dintâi, adevărata etiologie a bolii poetului: imensul sacrificiu al jurnalistului de la „Timpul”, muncă istovitoare nu pentru bani, nu pentru interese de partid, ci pentru emanciparea vieţii publice din România, proiect pentru care s-a şi dus la studii la Berlin, după cum îi scrie, la 5 februarie 1874, lui Titu Maiorescu, de la Charlottenburg: „Cred că am găsit acum soluţia problemelor respective, grupând concepţiile şi sistemele demonstrative (doveditoare) care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire şi fiinţă sunt identice – aici nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi deci preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară [teritoriu]. Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii, aşa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o succesiune de tip didactic”.1 Doctorandul mai preciza: „Un titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea şi cu ordinea ei legală, nu şi cu mine însumi, care deocamdată nu mă mulţumeşte, nu”.2 Energia colosală risipită în imensa publicistică de la „Timpul”, coroborată cu iresponsbilitatea celor care l-au agresat spre a-l azvârli în sanatoriul doctorului Şuţu, cu tratamentele inadecvate, toxice (vezi tratamentul cu mercur!), iată cauzele centrale, prima pricinuindu-i internarea, iar a doua declanşând boala ireversibilă pe temei iatrogenic, cum recunoasc astăzi şi savanţii Academiei Române3. Înainte de 28 iunie 1883, Vlahuţă a stat de vorbă cu poetul care i s-a plâns de munca istovitoare şi de faptul că i-ar trebui un lung concediu spre a-şi veni în plinătatea forţelor. Când l-a întrebat de ce nu se duce, Eminescu a răspuns: „– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” (Amintiri despre Eminescu).
Chiar şi în anii bolii poetul nu va uita de acest complex şi necesar proiect de-atunci, consonând, în definitiv, cu binecunoscuta teorie maioresciană a formelor fără fond. Vlahuţă îşi aminteşte că nici în ultimile zile ale vieţii poetul nu uitase de marele său proiect, motiv pentru care a şi reintrat în ziaristică, în 1888, publicând în „Fântâna Blanduziei” şi în „România liberă” câteva articole, unul dintre ele producând căderea guvernului!
Amintitul Gr. Ventura aprecia ca nebunie o teorie economică expusă de Eminescu într-un grup public. Nu şi Vlahuţă, deşi nu cunoştea scrisoarea adresată lui Maiorescu, de la Charlottenburg, la 5 februarie 1874. Vizitându-l pe poet la sanatoriul dr. Şuţu, la ultima internare, Eminescu i-a spus „cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte demult, o lucrare colosală, care-l munceşte şi îi dă nopţi de insomnie şi dureri de cap ucigaşe”.4 Acel de mult era, de fapt, ceea ce nu reuşise, dar concepuse în vremea studiilor de la Berlin, în consens cu combaterea formelor fără fond, teorie eminesciană, în primul rând, şi maioresciană, deopotrivă, teorie păguboasă, devenit un soi de brand naţional.
Relaţia lui Vlahuţă cu Eminescu devenise una de strânsă prietenie, de vreme ce există informaţia (cunoscută şi de Petru Creţia), furnizată de profesorul cernăuţean I.D. Ştefănescu, rudă a scriitorului (care, la rându-i, a împărtăşit-o unei studente a lui), că autorul lui Dan s-a întâlnit, la cererea lui Eminescu, în zilele premergătoare internării poetului. Vlahuţă şi Eminescu s-au întâlnit pe Calea Victoriei, poetul încredinţându-i un caiet voluminos, cu şine de metal, care conţinea, se pare, volumul de poezii, finalizat, punându-i condiţia să-l dea publicităţii peste un anume număr de ani, după moartea lui. Caietul s-ar fi pierdut în timpul Primului Război Mondial, când Vlahuţă era în refugiu la Bârlad (1916), casa din Bucureşti fiindu-i jefuită. Fireşte, fără obiectul în cauză nu ieşim din zona legendei. Cu toate acestea, I.D. Ştefănescu a depus mărturie că a văzut el însuşi caietul, la Vlahuţă.
Sigur e că, de îndată ce s-a întors din călătoria din Italia şi a fost adus la Iaşi de Maiorescu, deşi poetul voia să-şi reia activitatea ziaristică (vizitase deja redacţia „României libere”, ştiind că „Timpul” se desfiinţase, prin comasarea cu „Binele public”, tocmai pentru ca ieşirea lui din presă să fie sigură!), Vlahuţă l-a vizitat, la scurt timp, îngrijorat de soarta lui. A înţeles imediat nevoia stringentă de activitate a poetului spre a ieşi din starea „morţii civile” (Nicolae Georgescu). Pentru moment, Vlahuţă a încercat să-l ia la ţară, dar poetul nu a admis să fie tratat ca pe „un om mort”. La 20 iunie 1884, Vlahuţă îi scria lui Maiorescu:
„Am văzut pe Eminescu şi am stat cu el o zi. Mi-a fost cu neputinţă să-l înduplec a veni cu mine la ţară. La ce – zicea el – să mai port prin lume un om mort!” După cum ne spune raţiunea bunului simţ, un nebun nu se consideră inexistent pentru lumea exterioară, deşi poate fi considerat, de alţii, astfel.
Mai mult decât orice tratament chimic, Eminescu avea nevoie să fie recuperat social, iar nu cu întreţinerea publică a ideii că este un bolnav irecuperabil (cum s-a întâmplat în cazul scandaloasei epigrame macedonskiene publicată în „Literatorul”, căreia Gr. Ventura, fals indignat, îi va face publicitate). A înţeles asta şi sora lui Maiorescu, Emilia Humpel, care a făcut demersuri pe lângă critic să i se caute poetului un loc de muncă. La fel insistă şi Vlahuţă, scriindu-i: „În tot cazul – grăbiţi a-l numi undeva. Altfel îl pierdem – fără nădejde de întoarcere”. Când a fost trimis la Mănăstirea Neamţ, în 1886, unde a fost şi împărtăşit (nebunii nu se împărtăşesc!), Vlahuţă ţine legătura cu el, face schimb de scrisori, îi trimite presă pentru lectură şi ia iniţiativa unor prescripţii publice spre a-i veni în ajutor, alături de alţii. Eminescu însă respinge asemenea demersuri, dovedind o demnitate morală exemplară.
În fine, Vlahuţă a salvat de la pierdere un ultim catren, poate cel mai tulburător conceput de Eminescu înainte de moarte. Mărturiseşte că la ultima vizită la sanatoriul „Caritas”, poetul l-a întâmpinat recitând versuri inedite, de o rară frumuseţe şi concentrare, din care a reţinut:
Atâta foc, atâta cer,
Atâtea lucruri sfinte
Peste’ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte!
Va fi mult de meditat de ce, după şase ani de suferinţe golgotice, Eminescu aduce uimitoarea revărsare de lumină peste ’ntunericul vieţii! Grăitor, Vlahuţă vorbeşte despre aceeaşi minune în poema închinată Lui Eminescu:
S-aprinzi în bolta vremii aştri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
Seva geniului trebuie să fi nutrit această relaţie tainică între Mihai Eminescu şi Alexandru Vlahuţă! (N.R. – preluare din Hyperion, nr 7-9/2023)
Theodor CODREANU
1 M. Eminescu, Opere, XVI. Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 48.
2 Ibidem.
3 Cf. Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015. Vezi studiul acad. Victor A. Voicu, A contribuit intoxicaţia iatrogenică cu mercur la patografia lui Eminescu?
4 Cf. Al. Vlahuţă, Amintiri despre Eminescu, în vol. Omagiu lui M. Eminescu, Bucureşti, 1909; După Eminescu, în Opere alese, II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1953, p. 99-101.