09-ap264-foto2-Platon.jpg
După cum, probabil, v-aţi obişnuit din prezentările anterioare, bazele ştiinţei şi ale culturii omenirii au fost puse în perioada Antică. În cele ce urmează voi prezenta, succint, câteva aspecte ale medicinei şi politicii în antichitate.
Începuturile ştiinţei medicale babiloniene şi egiptene sunt, de fapt, un conglomerat de reţete combinate cu diverse superstiţii şi exorcisme, iar bolile sunt definite prin numele divinităţilor. Omul antic îşi simţea membrele mişcându-se asemenea lui Mercur, iar spiritul lui Marte se frământa în interiorul său. Starea rinichilor era determinată de mişcările planetei Venus. Ştiinţa modernă, abia la începutul secolului al XX-lea a descoperit rolul rinichilor în stocarea testosteronului.
În cazul medicinei babiloniene, existau vraciul şi medicul care aveau, fiecare, propriile metode (primul pe baza reţetelor magice, iar al doilea pe baza unor rezultate concrete). Ulterior, tradiţia ştiinţifică a supravieţuit datorită medicilor care au înlăturat superstiţiile.
Numeroase papirusuri ne oferă informaţii despre medicina egipteană. Papirusul Smith conţine, pe lângă cele 13 formule medico-magice, 48 de paragrafe în care se descriu diverse tipuri de răni şi fracturi cu tratamentele ce trebuiau aplicate. Observăm că medicii antici cunoşteau destul de bine anatomia umană. Erau instruiţi în şcoli de medicină care funcţionau pe lângă temple, fiind împărţiţi pe specialităţi: chirurgie, oftalmologie, stomatologie. Bronşitele şi laringitele erau tratate, ca şi astăzi, prin inhalaţii. Chirurgii erau foarte pricepuţi, după cum reiese dintr-un tratat de la mijlocul mileniului al III-lea, în care sunt descrise 48 de fracturi, entorse şi luxaţii. Ni se oferă informaţii şi despre ginecologia practicată în Egipt.
Medicina s-a dezvoltat mai întâi în Egipt şi în Grecia, practicarea ei datând cel puţin din epoca homerică. În Grecia era cunoscut practicianul ambulant care îşi transporta instrumentele medicale dintr-o zonă în alta. Ulterior au apărut şi şcolile de medicină (secolul al V-lea în Cos, Crotona etc.).
Hippocrates era preocupat mai mult de bolnavi decât de boli, clasificând tipurile umane în patru categorii (nervoşi, colerici, sangvini şi limfatici), împărţire ce a fost preluată de medicină şi psihologie în epoca modernă.
Printre medicii renumiţi din Roma, remarcaţi pentru profesionalismul lor, au fost Asclepiade, Heraclid din Tarent (considerat cel mai bun medic al şcolii empirice, autor a numeroase lucrări de chirurgie, medicină militară, farmacologie şi toxicologie) şi Apollonios din Cition (autorul tratatului Despre articulaţii).
În legătură cu politica, Platon poate fi considerat drept unul dintre fondatorii ştiinţei politicii. Atent la ravagiile imperialismului, la excesele de putere, de autoritate, libertate, bogăţie ori sărăcie, provocate de discordanţele naturii sau de legi, mesajul său îşi păstrează şi astăzi acuitatea. Discursul demistificator la adresa formelor de guvernământ existente, faptul că educaţia este legată de bunăstarea publică (cel puţin la nivel teoretic), sunt şi astăzi în atenţia generală. Platon trece politicienii de la simpli practicanţi ai discuţiei în contradictoriu, la experţi în arta disimulării. (Republica, Sofistul).
Privitor la vocabularul politic, nu putem face rabat de faptul că majoritatea termenilor politici pe care îi utilizăm astăzi (democraţie, monarhie, aristocraţie, oligarhie, tiranie etc.) îşi au originea în vocabularul grec, chiar dacă sensul lor iniţial a fost modificat în timp. Iată câteva exemple: termenul democrat, adoptat în anul 1790 de către de republicanii francezi derivă din termenii greceşti demos (popor) şi kratos (putere), ceea ce reprezenta iniţial guvernarea poporului de către el însuşi, o guvernare în care poporul îşi exercita suveranitatea; monarhia (gr. mon şi arké = conducere) reprezenta guvernarea unui stat de către un singur conducător (şef); aristocraţia reprezenta guvernarea politică în care puterea suverană era exercitată de un anumit număr de persoane, cele mai bune, excelente. (gr. aristos=excelent şi kratos=putere); oligarhia (gr. oligos=puţin şi arké =putere) era guvernarea politică în cadrul căreia autoritatea supremă se afla în mâinile unui număr mic de persoane, în antichitatea greacă fiind considerată o formă degenerată a aristocraţiei. Tirania (gr. turannos) reprezenta puterea suverană datorată susţinerii populare în antichitatea grecească. Era o formă de guvernare autoritară care nu respecta libertăţile individuale. Roma antică a preluat acest concept sub forma dictatorului, magistrat excepţional şi temporar, numit de către doi consuli în caz de criză politică gravă, care deţinea puterea absolută.
În afară de noţiunile menţionate anterior, datorăm Greciei clasice termeni precum democraţia şi conştiinţa deplină a dificultăţilor de a o pune cât mai bine în practică. Am moştenit un sistem politic şi etic ce au drept scop să asigure cetăţenilor (indivizilor) drepturi inalienabile precum libertatea şi demnitatea. (va urma)
Dr. Mihai FLOROAIA