„La început a fost tăcerea”.
A fost de prima dată. Apoi s-a furişat de Lume şi s-a retras pe-o insulă pustie pe care, printre stânci, erau lăsate o daltă şi-un penel. În rest, tăcere. Acea tăcere din Geneză. Şi-aici, cu timpul, din acele două, s-au zămislit Sculptura şi Pictura. Ca Artele de acum ale Tăcerii. De-acolo a venit Dumitru Savin cu un penel în mână, a poposit o vreme în Urbea muşatină, şi, nu demult, s-a întors acolo. Tot în tăcere. Tot lângă noi. Penelul Savin, însă s-a transformat în amintire, iar pânzele, în Nemurire.
Nu a căzut vreo stea. Tăcerea n-are stele. Acestea sunt explozii, prăbuşiri, geneze noi în clocot şi răzvrătiri astrale. Pe când Sculptura şi Pictura, opresc pe loc mişcarea şi o transformă în tăcere. Baraje care, prin spiritul uman, pun stavilă oricărei deveniri. Tu, Universule, „pe-aici nu se trece”. Se stă şi se gândeşte. Se creează. Apoi se recreează. De asta stele în cădere nu-s.
Aşa a fost Dumitru Savin. A fost. De mâine, „este”. Dar fără „omul” El, ci EL, ca spirit, viziune.
Penelul Savin, înnuntit cu Curcubeul, l-a metamorfozat pe om în sensibilitate şi gândire. Refuză evadarea, perspectiva, cu liniile ei de fugă. „O, timpule, opreşte-ţi zborul”. Aşa cum l-a oprit, pe pânze, Creatorul dus.
Dumitru Savin, înfăşurat în mantia-i tăcută. Ca o „Cetate, cu podul mereu ridicat”. Un Cavaler al „Ordinului NU”. Şi Biosferei, ca şi pentru „Homo”. Fără Vezuvii sau Bermude. Un nu „naturii moarte”, ci o natură fără viaţă.
Un lac montan, plin cu tăcere. Un pisc de viziune şi de gând, căzând din ceruri şi oglindind finitul. Un Savin, un cristal de modestie, mereu ascuns în umbra unui „nu-s”.
De la primii săi paşi spre un „dincolo”, Maestrul Savin a privit spre noi, zicându-ne, aristocratic şi în şoaptă, ce este cu acest „a fi” al firii, cu-acest imponderabil fluviu de culoare.
Te binecuvântăm, tu, fără de vorbire acum, că ai rămas, prin ce-ai făurit, cu noi şi lângă noi, ca un simbol pentru un mâine şi ca un azi, drept totdeauna.
Gheorghe A. M. CIOBANU