– De ce actoria? Ce te-a ademenit?
– La şcoală, în clasele I-IV, învăţătoarea mea, care era şi poetă, mă punea să îi recit poeziile la Cântarea României. După ce a văzut ce frumos recit, mi-a dat şi alte poezii şi mă foia dintr-o clasă în alta, la celelalte învăţătoare, să se laude cu mine. În gimnaziu am făcut teatru la Clubul Copiilor din Iaşi. Când s-a apropiat clasa a VIII-a, mama mi-a interzis să mai merg şi m-a pus pe învăţătură. Şi pentru că ea considera că trebuie să fac o şcoală serioasă, am dat la un liceu de mate-fizică, unde am învăţat mate şi fizică foarte bine, am mers la olimpiadă, concursuri, tot tacâmul. Cu cât se apropia clasa a XII-a m-a luat panica, pentru că gândeam – cu mintea de atunci, bineînţeles – că viaţa mea e gata scrisă, traseul era simplu: totul avea să se rezume la reguli şi învăţat. Unde aveam să duc toată energia vârstei, emoţiile? Şi mi s-a părut că teatrul e cel mai ok ca să mă exprim şi să mă caut. Aşa am ajuns la teatru: cu opoziţia părinţilor, învăţând în paralel pentru psihologie, ca facultate de back-up, în cazul în care nu treceam probele eliminatorii. N-am spus nimănui că dau la teatru, toată lumea ştia că dau la psihologie – ceea ce era un şoc pentru toţi. Proful de mate încerca să mă convingă că, dacă nu vreau economie, măcar matematică, medicină, ceva… era absolut şocat. Cam ăsta fost parcursul. A fost o schimbare ca un salt în gol.
– În ce spectacol ai debutat pe scena TT?
– Am debutat în regia Andreei Vulpe, în „Visul unei nopţi de vară”, în anul 2000. Am jucat Helena şi eram pe dublu rol cu Gabriela Crişu, o actriţă foarte bună pe vremea aia – între timp s-a călugărit. N-a fost tocmai confortabil. Ţin minte că repetiţiile au durat foarte mult, erau cu întreg teatrul. Aveam impresia că toţi ochii sunt pe mine – ceea ce era fals, chiar dacă probabil colegii aşteptau să vadă cum mă voi descurca. S-a repetat mult, dar a fost frumos, tot teatrul era acolo. În distribuţie erau şi Clara [Flores], Victor [Giurescu], Titi [Constantin Lupescu] – noi eram cei tineri. Talaşman, care era Puck, ne zicea să repetăm noaptea şi aşa făceam. A fost o integrare faină în colectiv, ca o continuare a facultăţii cumva, în cercul restrâns.
– Ce-ţi place cel mai mult la meseria ta? Ce ţi se pare cel mai greu?
– Îmi plac întâlnirile, cu oamenii, cu regizorii, cu publicul… şi, în acelaşi timp, asta mi se pare şi cel mai greu. Teatrul fiind o artă efemeră, se pierde, nu se repetă şi parcă de fiecare dată trebuie să o iei de la zero, să construieşti, tot timpul eşti învăţăcel. Una din satisfacţiile recent descoperite este că te întâlneşti cu oameni tineri, care îţi spun: „Am văzut spectacolul ăla şi a contat mult pentru mine!” sau cu un regizor tânăr, care vine să monteze şi-ţi spune: „Eu te ştiu din liceu, când veneam şi vedeam spectacole aici!” sau „Te-am văzut în OO!, când aţi venit la Bucureşti” sau cu un copil, care te strigă pe stradă şi te recunoaşte şi e bucuros. Astea vin cu vârsta şi sunt noile mulţumiri şi sensuri. Au sens, dau un sens. Că te întrebi: ce rămâne? Cine mai ştie că ai jucat în rolul ăla? Parcă ai vrea ceva concret. De asta, de multe ori, am nevoie de concret, de palpabil. Dificil mi se pare şi faptul că e o meserie subiectivă, în care eşti ales şi uneori nu există nişte criterii foarte clare. Sunt chestii de potrivire, de chimie, care nu spun neapărat ceva despre tine: dacă eşti bun, dacă eşti rău, dacă ai greşit sau nu, ci e pur şi simplu cum se creează un context. Hai să luăm cazul unei distribuţii: e o chimie între actori, între actori şi regizor, între echipa întreagă care lucrează la spectacol. Şi de asta mi s-a părut mereu greu să înţeleg dacă neîmplinirile se întâmplă din cauză că eu greşesc sau nu sunt destul de pregatită. Asta mi se pare foarte greu, că n-ai niciun control, că e o nesiguranţă permanentă, nu e o continuitate. Nu e ca şi cum te duci acasă, te antrenezi mai mult şi ai o garanţie că, gata, vei fi distribuită data viitoare. În perioadele în care nu sunt distribuită îmi aduc aminte de ceea ce îmi spunea Dan şCorneliu-Dan Borciaţ, Dumnezeu să-l ierte, că în viaţa fiecărui actor intervin perioade din astea şi trebuie să fii pregătit, că nu ştii când apare şansa, proiectul. El mi-l dădea exemplu pe Mitică Popescu, care la un moment dat a jucat foarte mult şi era obosit, apoi au venit doi ani de zile în care nu a mai jucat nimic. Încerca să mă convingă că nu ţine totul de tine, ca om sau ca actor. Evident că, într-o anumită măsură, ţine şi de tine. Normal că trebuie să îţi faci treaba bine, normal că trebuie să fii prezent, să fii pe fază. Că nu poţi să dormi în papuci şi când vine proiectul să stai să te dezmorţeşti. Ţine foarte mult de noroc, de compatibilităţi. Şi am mai învăţat importanţa răbdării. E o meserie de cursă lungă, cu suişuri şi coborâşuri în permanenţă. De fapt, e o chestie de rezistenţă: de a te ţine viu şi prezent şi cu pasiunea trează.
– Dă-mi trei motive pentru care ai alege din nou scena.
– Aş alege scena pentru dinamica ei, pentru că te ţine în priză. Apoi, pentru întâlnirea cu publicul – e ceva extraordinar. Se naşte o chimie fascinantă, când tu dai şi el îţi dă înapoi. Apoi, pentru întâlnirile cu oamenii – regizori, scenografi, coregrafi, actori – cu echipa de creaţie. Câteodată se întâmplă o magie şi în magia asta oamenii se potrivesc, şi totul merge cu valul şi toate se nasc, te simţi bine şi înfloreşti şi prinzi aripi şi toate capătă culoare şi în viaţa ta şi în tot. Şi în miracolul acesta descopăr în permanenţă câte ceva. Şi teatrul se transformă şi eu mă transform. E viu. În permanenţă e viu!
– Care e proporţia dintre raţiune şi instinct pe scenă? Cât ajută instinctul şi cât încurcă raţiunea? Sau invers.
– Pentru mine, amândouă sunt importante în aceeaşi măsură. Sunt momente în care instinctul merge înaintea raţiunii şi descoperă ceva, apoi raţiunea verifică dacă e ok; sunt momente în care merg pe raţiune foarte mult ca să înţeleg ceva şi pe urmă vine instinctul şi completează. Mă simt confortabil când ştiu în ce joc, de ce joc, ce mesaj trebuie să transmit, când lucrurile sunt foarte clare pentru mine şi pentru echipa în care joc. Atunci ştiu şi ce trebuie să spun publicului şi ce să transmit şi cum să-l duc în poveste.
– Teatrul vindecă sau adânceşte răni?
– Adânceşte şi pe urmă, eventual, şi vindecă (râde). Dar, în primă fază, adânceşte. Scormoneşte, ţi le scoate în faţă, ţi le arată dacă nu le ştiai sau le-ai uitat sau le-ai băgat sub preş.
– Ce spectacole sau întâlniri în care ai jucat, au contribuit mult la formarea ta?
– Toate, într-o anumită măsură. O să spun despre întâlniri şi despre lucru la spectacole. Întâi debutul, clar! Pe urmă, întâlnirea cu Radu Afrim, deşi eu n-am jucat decât în două spectacole de-ale lui. Primul a fost „Ocean Cafe”. Cu Radu am fost colegă de generaţie, el la Cluj, la regie, eu la Iaşi, la actorie. Ne-am întâlnit în ultimul an, la Sibiu, la un festival pentru Şcolile de teatru, cu Cehov. Şi Afrim venise cu „Trei Surori”, pe care, ulterior, l-a montat la Sfântu Gheorghe (atunci era doar o schiţă). Noi venisem cu un Cehov clasic, cu samovar, cu tot ce trebuie – un colaj foarte drăguţ de-altfel, dar cu siguranţă puţin prăfuit pentru vremurile care se prefigurau şi direcţia în care o lua teatrul. Jucam conştienţi fiind că e puţin prăfuit, dar foarte serios. Majoritatea dintre noi am fost fascinaţi de spectacolul lui Radu.
La conferinţa de presă au fost atacuri destul de puternice la adresa echipei noastre şi au început Mashele să se certe între ele, Masha noastră crezând foarte mult în spectacolul nostru. Şi, una peste alta, la întâlnirea cu Radu peste doi ani, la Teatrul Tineretului, primul lucru pe care mi l-a zis la lectură: „Nu ştiu ce o să facem, pentru că aici nu facem Stanislavski!”. Eu m-am bucurat foarte tare să fiu la el în distribuţie pentru că îmi plăcuse spectacolul. Şi a doua întâlnire cu Radu a fost importantă pentru mine şi toate spectacolele lui, deşi nu am jucat în ele, m-au marcat şi au fost faine. Au fost foarte multe întâlniri, nu am cum să enumăr acum toţi regizorii cu care am lucrat la scenă şi care şi-au pus amprenta asupra devenirii mele. Toate aceste întâlniri m-au transformat. De întâlnirile cu Sandu Dabija nu mai zic! Dar nu aş vrea să fac o enumerare, căci sigur omit pe cineva! Îmi place, când sunt la teatru, pe lângă spectacolul în sine, că oamenii vin cu tot universul lor, cu tot ceea ce sunt. Şi e un schimb permanent de idei şi energii.
Apoi, Teatrul Pi Buni a contat foarte mult pentru mine. A fost o experienţă formatoare. Acolo, am avut mai multă libertate, am experimentat roluri pe care, în perioada aia, nu le făceam la TT, am interacţionat direct cu publicul, care era la doi paşi.
– Cum te detaşezi înainte să intri în scenă?
– De obicei ajungi cam cu două ore înainte de spectacol. Ei, în alea două ore, tot ce faci, de la încălzire, text, machiaj, îmbrăcat – toate sunt o pregătire, de fapt. Înainte să intri în scenă, normal că îţi iei un moment de „tu, cu tine”. Eu, de exemplu, dacă nu intru de la începutul spectacolului în scenă, stau în culise, tocmai pentru a prinde vibe-ul şi a intra pe el, nu din afară. Urechea e acolo, văd cum merge spectacolul, sunt acolo, mă armonizez cu ceea ce e deja în scenă.
– Ţi-e frică de ceva când eşti pe scenă?
– Frica cea mai mare pe scenă e să nu reuşesc să fiu cu totul acolo; să ratez momentul, pentru că am întârziat într-o reacţie. E foarte frustrant să fi trecut clipa, scena, spectacolul şi să zici: atâta a fost! Nu se mai întoarce, nu mai este încă o dată, să reiei. După ce s-a terminat scena, s-a dus! Exact ca la sport, ca la tenis: ok, ai pierdut setul, mobilizează-te pentru următorul, că mai poţi. Dar dacă nu mai ai? Şi atunci îţi doreşti nu să fii cel mai bun, dar să fi fost acolo prezent, activ, să dai totul. Şi se mai întâmplă, din varii motive, să nu fii – asta e frustrarea cea mai mare. Cred că sintagma potrivită este de a merge pe pilot automat – că te poate fura tentaţia, mai ales dacă ai jucat un spectacol de multe ori… În momentul în care ai intrat o clipă pe pilot automat, ceea ce e groaznic, oricum, te privează de bucurie.
– Ce nu-ţi place la Ecaterina Hâţu?
– Lipsa de răbdare, la care muncesc, şi toată impulsivitatea.
A consemnat Genţiana IONESCU