I. Am reajuns de curând în sediul Uniunii Scriitorilor din România şi am descoperit, în holul instituţiei, un bust al profesorului Ştefan Cazimir. Mi-au venit instantaneu în minte două situaţii. Despre una am citit în stenogramele şedinţelor Parlamentului din anii 1992-1996. O alta a fost trăită chiar de mine.
Textul la care mă voi referi este preluat de pe site-ul Camerei Deputaţilor şi cred că nu a fost publicat în volumul Râsete în Parlament, colecţia de discursuri parlamentare a reprezentantului Partidului Liber-Schimbist. Înainte de a-l reda aici, se cuvine să fac unele precizări, pentru a se înţelege contextul în care profesorul a rostit discursul respectiv.
Profesiunea m-a determinat să aflu cum au tratat parlamentarii chestiunea învăţământului în perioada postcomunistă. Am constatat că au trecut prin ambele Camere ale Parlamentului trei legi importante: Legea învăţământului nr. 84/1995, Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, Legea nr. 1/2011 (Legea educaţiei naţionale). Dezbaterea primei legi a început în legislatura 1990-1992 şi s-a încheiat în penultima sesiune a legislaturii 1992-1996. Statutul personalului didactic a intrat în atenţia aleşilor în ultima sesiune a legislaturii 1992-1996 şi s-a votat în iulie 1997 (legislatura 1996-2000). Legea 1/2011 a trecut prin Parlament, în şedinţa comună a Camerelor, prin asumarea răspunderii de către Guvern, deci, fără nicio dezbatere. Din păcate, site-ul Camerei Deputaţilor pune la dispoziţie, în format electronic, doar o parte din dezbaterile din Camera Deputaţilor şi din Camera Superioară. Mă interesau contribuţiile universitarilor prestigioşi, ale oamenilor de cultură, ale profesorilor din învăţământul secundar şi ale altor intelectuali la conceperea legilor învăţământului. Îmi amintesc textul Legile scris de academicianul Nicolae Manolescu, senator în legislatura 1992-1996, text care dezvăluie grija intelectualilor din Parlamentul de atunci pentru acurateţea şi pentru corectitudinea actelor normative: „Am asistat, nu o dată, la scene ilare în plenul Senatului, când proiectele pe cale a deveni legi conţineau erori juridice sau, pur şi simplu, de formulare, de gramatică. Semnalându-i, într-o oarecare împrejurare, vicepreşedintelui Senatului, Radu Vasile, care conducea şedinţa, că nu voi vota textul de lege cu pricina dacă nu elimină o virgulă dintre subiect şi predicat, am primit următorul răspuns: «Hai să-i facem pe plac profesorului Manolescu şi să scoatem virgula!» (În paranteză fie spus, nu m-am putut abţine şi am replicat cam aşa: «Nu e pe placul meu, e pe placul gramaticii.»).”
În acelaşi registru, consemnez şi intervenţia parlamentară a profesorului Ştefan Cazimir, din şedinţa Camerei Deputaţilor, din 2 octombrie 1996 (reluarea dezbaterilor asupra propunerii legislative privind Statutul personalului didactic): „Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, Onorate fotolii goale, Un profesor de odinioară, urcându-se la catedră şi observând că amfiteatrul era cam gol, a exclamat dojenitor: «Observ printre dumneavoastră pe unii care lipsesc!». În aceeaşi situaţie mă aflu şi eu. Unii colegi lipsesc pentru că nu sunt pe listele de candidaţi, alţii, dimpotrivă, pentru că sunt pe listele de candidaţi. Mă rog, fiecare după cum devine! Am venit la microfon pentru a cere înlocuirea sintagmei cadre didactice, prezentă la alin. 1 şi 2, prin expresia personal didactic, aşa cum s-a adjudecat de altfel în multe articole anterioare. Şi întrucât expresia cadre didactice va mai apărea de aici încolo în multe alte locuri, vezi de pildă art. 34, 37, 38, 40, 43 etc., vreau să relev de pe acum că ea reprezintă o venerabilă rămăşiţă a limbii de lemn, cu o vechime de jumătate de secol, care nu o face însă mai puţin vulnerabilă la o sumară privire critică. S-a spus la început «cutare lucrează în cadrul învăţământului» sau «în cadrele învăţământului», şi tot astfel «în cadrele justiţiei», «în cadrele armatei» ş.a.m.d. De aici, din raţiuni de comoditate, s-a ajuns apoi, cu referire la persoane, la expresia «cadrele didactice», «cadrele militare» etc., dar formula rămâne vicioasă din start şi, oricât de înrădăcinată ar fi în limbajul oral, ea nu poate fi acceptată în limbajul legislativ. Va trebui s-o înlocuim pretutindeni cu sintagma «personal didactic» sau, eventual, «membri ai personalului didactic». Cu atât mai mult mi se pare inacceptabil singularul «cadru didactic», care transformă omul în obiect, cum de altfel s-a şi izbutit în cursul unui lung interval de timp”. Stenogramele discuţiilor din şedinţa respectivă însumează 249 de pagini. Chiar şi numai acest aspect ne dovedeşte cât de serioase au fost dezbaterile la acea propunere legislativă. (…)
II. Oricine predă în sistemul de învăţământ preuniversitar, de stat, din România este obligat, prin lege, să se formeze continuu. Perioadele de formare se calculează în cincinale, începând cu anul definitivatului. În fiecare cincinal, fiecare profesor trebuie să adune 90 de credite. Creditele se obţin prin participarea la diverse cursuri de formare. Cele mai multe dintre acestea sunt costisitoare (250 de lei pentru 15 credite, 450 de lei pentru 30 de credite). Denumirile şi tematicile cursurilor sunt, în opinia propunătorilor, foarte necesare: Management şi leadership în educaţie; Profesor şi Părinte AZI; REAL – Şcoala deschisă pentru toate vârstele; Management şcolar prin instrumente digitale; Google educator nivelul 1 (Gen 1) – Intermediar etc. Pentru a scăpa de corvoada acestor cursuri, mulţi profesori aleg să acumuleze creditele prin programe de masterat şi de doctorat, iar foarte mulţi aleg programele de conversie profesională. Aceste programe de conversie profesională sunt organizate, în fiecare an, de n universităţi, de la cele mai mari la cele mai mici, iar cele mai căutate specializări sunt Limba şi literatura română şi Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar. Aşadar, profesori de diferite specializări – biologie, sport, desen, fizică, informatică etc. – pot deveni, după patru semestre de conversie, profesori de limba şi literatura română. Bunicul meu matern îmi spunea, în anii copilăriei, că voi ajunge directoare de şcoală şi profesoară de matematică. N-am ajuns nici una, nici alta. Fiindcă n-am vrut, respectiv fiindcă n-am avut talent. M-am întrebat de multe ori de ce îmi spunea că voi deveni profesoară de matematică şi nu profesoară de limba română. În ultimii ani am aflat răspunsul. Pentru că bunicul meu gândea cum gândeşte majoritatea. Limba română poate fi predată de oricine, fiindcă limba română este ştiută de toată lumea… Profesorii cu adevărat deştepţi sunt profesorii de matematică sau de alte discipline. Şi astăzi, dacă este întrebat, bunicul meu răspunde că nepoata lui este profesoară de matematică. Totuşi, Nichita Stănescu scria că „Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română.”. Pentru mine, limba română este cea mai importantă.
(N.R. – Preluare după Mozaic, România literară nr. 3/2023)
Alexandra Florina MĂNESCU