Cu omul, profesorul, pictorul, fotograful şi scriitorul Mihai Agape am intersectat pas, cuvânt, pasiune, oriunde s-a găsit prilej de comunicare, fie în frumoasa casă Lalu din Piatra-Neamţ, fie în alte spaţii rezervate expoziţiilor de artă plastică sau celor pentru dezbateri profesionale.
Cu toate că este fire blândă, Mihai Agape nu lasă însă prea uşor să ajungă la ora destăinuirii tot ceea ce frământă sufletul său neliniştit. Mărturisirile sale pot fi mai degrabă descoperite în propriile creaţii artistice. Consacrat ca realizator de operă plastică, în anii din urmă pictorul schimbă registrul comunicării înlocuind penelul cu peniţa, ca o provocare impusă sieşi, avântându-se în lumea literaturii cu nonşalanţa experimentatului, dovedind lui şi altora, că harul primit de la Dumnezeu are posibilităţi multiple de concretizare.
Altfel spus, orice creaţie de a sa, plastică sau literară, are o poveste aparte, îmbrăcată în formă şi culoare, cuvântul şi penelul urmărind acelaşi ţel. Aşadar, cele 45 de proze scurte sunt, de fapt, tablouri pictate prin intermediul cuvântului.
Adunate în volumul numit simbolic Himere, cu subtitlul Proză scurtă suprarealistă, al treilea la număr ca produs artistic literar propriu, textele se dovedesc a fi cu substanţă onirică, raportându-se în mare parte la vis sau la ceea ce ţine de natura visului. Dar arta, în general, nu este nimic altceva decât un ideal, un vis al creatorului ei, o iluzie care tinde, prin orice realizare concretă, mereu spre perfecţiune. De altfel, titlul conduce direct la ideea de vis, de irealizabil, mai bine zis, un fel de percepere falsă a realităţii. În prozele sale, autorul glisează secvenţe onirice peste cele din realitatea imediată, realizând câteva tablouri literare cu certă valoare, care determină cititorul să mediteze asupra celor imaginate.
Mihai Agape visează într-un mod cu totul particular, zburând de-a binelea peste spaţii cunoscute şi necunoscute, mai întinse sau mai limitate. Fenomenul îmi este familiar, fiind, la rându-mi, unul din cei care zboară, pe verticală, de astă dată, ca şi cum aş avea în spate un mijloc de propulsie, parcurgând spaţii noi sau mai vechi, aflate în subconştientul meu, colorate şi variate. Şi de câte ori se întâmplă să zbor noaptea, a doua zi mă simt mai uşor, mai liniştit. Şi, îmi vine să cred, că acelaşi sentiment îl trăieşte şi autorul despre care discutăm. Aşadar, pictor până în măduva oaselor, Mihai Agape visează în somn sau cu ochii deschişi, nici nu mai contează până la urmă, reuşind să ne poarte prin anumite secvenţe existenţiale importante pentru sine, determinate de anumite motive bine distincte legate de viaţa sa de copil şi de adult nostalgic.
Satul copilăriei sale, Sălăgeni, casa părintească, biserica, locurile de joacă, şcoala, părinţii şi apropiaţii familiei se perindă, rând pe rând prin scene memorabile, credibile, autentice, văzute de astă dată şi prin ochii adultului.
Prin intermediul zborului, Mihai Agape revede satul pierdut după inundaţii, dar existent în memoria sa: Vedeam şi recunoşteam cu uşurinţă toate gospodăriile din vremea pe când eram copil şi rememoram tot… bisericuţa, …casa lui Ursu… şcoala din dreapta… casa părintească. În partea dreaptă, către răsărit – patul în care, de obicei, dormeau părinţii. Pe perete, deasupra lăicerului ţesut de mama pe când era fată de măritat – icoana Sfântului Neculai, împodobită cu busuioc sfinţit… (p.9-11). Numai că totul durează puţin şi efemer: Când cocoşul din poiată a cântat vestind miezul nopţii, totul s-a destrămat ca un fum, iar eu orbecăiam din nou bezmetic prin neant. (p. 11)
Asemenea unei expoziţii, tablourile de cuvinte ne lasă să observăm, în trecerea noastră mai grăbită sau mai îngăduitoare, o serie de spaţii şi chipuri care se îngemănează ori alunecă unele peste altele, ca şi cum şi-ar dori întâietate la privire, zugrăvite în culori mai calde ori reci, gest al bucuriei revederii, dar şi al neputinţei şi trecerii iremediabile a timpului.
M-am întrebat adesea ce anume îl determină pe Mihai Agape să scrie, ce motivaţie puternică îl împinge înainte. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să descifrez misterul, dar îmi place să cred că pictura, tabloul în sine, îi delimitează spaţiul de exprimare, încorsetând explozia imaginarului. Ori în proză, evadarea nu are limite, poate trece de la vis la realitate în câteva momente, fără mare precauţie, lăsând cuvintele să zburde fantasmagoric.
Cu alte vorbe, prin scris, Mihai Agape îşi explică propria creaţie plastică, fără a mai apela la nelipsitul traducător în cuvinte a conţinutului operelor sale, aşa cum se procedează, de obicei, la un vernisaj.
Cu fiecare text citit, am sedimentat ideea că autorul ştie să spună şi prin cuvinte nu numai prin formă şi culoare despre arta sa în general, apreciată de oamenii de specialitate, dovedindu-se astfel un artist complet, generos cu sine, iar volumul Himere se constituie într-o slavă a slovei unui presupus vernisaj.
Leonard ROTARU