Istoria poeziei basarabene

O idee bravă a avut Nicolae Leahu când s-a gândit că, după o serie de antologii parţiale ale poeziei basarabene, s-ar cuveni una „totalizantă”, în care principiul istoric să fie corelat/întregit cu acela al geografiei literare şi cu „fertila /lui/ expansiune”. Geografia literară îi permite să anexeze câteva nume, pe criteriul locului unde s-a scris opera, chiar dacă autorul era doar în trecere pe acolo. E un expansionism justificat – de nu chiar necesar. Ideea s-a tradus într-o antologie cu adevărat reprezentativă – Antologia poeziei româneşti din Basarabia (1770-2020), Ştiinţa, Chişinău, 2021, în selecţia lui Leahu şi cu studiul lui introductiv.

Studiul lui Leahu merită cel puţin tot atâta atenţie pe cât merită antologia ca atare, pentru că el e o schiţă de istorie a poeziei basarabene, compartimentată în serii creative congruente, ilustrate prin protagoniştii lor. Patru obiective, zice Leahu în Nota asupra ediţiei, au orientat antologia: „ilustrarea /…/ impulsurilor creative” basarabene, „reliefarea acelor stări de spirit care angajau profund fiinţa românului basarabean”, „asigurarea unei varietăţi tematice” şi „surprinderea /…/ tensiunilor spiritului” creator în diagrama paradigmelor istorice şi estetice. Sunt, trebuie spus, obiective riguros ţinute.

Precum cronicarul pe vremuri, şi Leahu porneşte de la premisa şi de la conştiinţa unei „ţări neaşezate”, unde „în afară de pământul gras, puţinele-i ape şi norii mişcători deasupra-i, nimic din tot ceea ce ar putea reţine altundeva atenţia călătorului străin nu pare a avea aici pecetea definitivului”. E şi normal că fundalul istoric propriu-zis va fi invocat permanent în derularea paradigmelor literare, începând cu 1812, de când Basarabia a avut o altă soartă decât principatele româneşti. Secolul rusesc al Basarabiei n-are mai nimic literar, în afară de cărţile populare şi de cele de cult (ar fi poate de investigat în ce măsură basarabenii, de-a lungul unui secol nesfârşit, n-au renunţat la ideea identitară şi n-au acceptat o integrare în cultură rusă, cum s-a întâmplat şi cu alte popoare integrate în imperiu; poate studiul există şi nu ştiu eu). Oricum, Leahu cercetează şi puţinele semne rămase, punând în evidenţă măcar lexicul surprins „în clipa genezei”. Şi are toată dreptatea s-o facă, mai ales ţinând cont de faptul că timpul estetizează aceste straturi inaugurale ale limbii şi le accentuează – fie şi doar pentru rafinaţi – coeficientul exotic al candorii creative. Seria poeţilor culţi e deschisă de Ioan Cantacuzino, la care Leahu apreciază „efortul /…/ de a-şi apropria sensibilitatea poetică occidentală”, dovedind astfel că „poezia românească /…/ este interesată, încă din secolul fanariot, de sursele lirice occidentale”.

Nu e chiar de mirare căci, deşi epoca fanariotă are imagine integral proastă, ea e martora unor iniţiative legislative şi culturale de occidentalizare. Lui Cantacuzino şi lui Conachi Leahu le dăruie câteva analize de text incitante, ei fiind reperele acestei epoci. Urmează apoi Constantin Stamati, „omul-orchestră al literaturii române din Basarabia”, „un reper ineludabil în orice încercare de a stabili cum se comportă limbajul poetic într-un teritoriu dominat de o limbă străină”. Asachi e prins şi el în această reţea, precum şi ardeleanul Vasile Fabian-Bob, poate primul nostru fantezist, după analiza lui Leahu. Desigur că o vreme, care se întinde până la 1918, tot ce mişcă prin Basarabia e relevant şi, din cauza rarefierii culturale a epocii, nimic nu e de lăsat pe dinafară. Aşa cum sună concluzia acestei epoci, „anexarea Basarabiei la Rusia, în 1812, amână /…/ – pentru încă un secol – ieşirea ţinuturilor răsăritene ale vechii Moldove din starea de medievalitate” şi înapoiere culturală, întreg secolul fiind „o nesfârşită agonie” – inclusiv culturală.

Renaşterea începe cu Limba noastră a lui Alexe Mateevici, iar primii ani de după unire reprezintă „o ucenicie sârguincioasă la şcoala poeziei posteminesciene”, dar nu fără un principiu de emancipare care va duce spre finele interbelicului la personalităţi precum Magda Isanos. Poezia postbelică, din perioada comunistă, când Moldova era parte din URSS, este, zice Leahu, „terenul unei teribile confruntări dintre proletcultism şi anti- proletcultism”. Din acest peisaj se desprinde Grigore Vieru, cu „ritualul /său de/ celebrare a valorilor esenţiale – Mama, Graiul, Casa Părintească, Satul” etc., de unde va porni şi aşa-zisa generaţie a „ochiului al treilea”, cu Nicolae Dabija şi Leonida Lari ca primi protagonişti. Peisajul poetic basarabean se diversifică după anii ’60 şi ritmul metamorfozelor sale e tot mai apropiat de ritmul metamorfozelor lirice din România (oarecum dependent de acestea), până când se va ajunge, după o operaţie de sincronizare (dusă de optzecişti), la o nivelare şi omogenizare. Paşii făcuţi de poezia basarabeană (dacă mai poate funcţiona un factor de distincţie) sunt urmăriţi mai detaliat, cu premierea analitică a protagoniştilor fiecărui moment (marcat oarecum generaţionist): Emilian Galaicu-Păun, Eugen Cioclea, Irina Nechit, până la Dumitru Crudu şi la douămiişti, iar de aici la post-douămiiştii care joacă după cum le cântă Komartin-Vancu.

E un curs scurt de istorie a poeziei basarabene care reflectă, în esenţă, desfăşurarea ei panoramică din antologia ca atare. O antologie şi generoasă şi severă deodată, care nu trece peste nimic semnificativ din mersul poeziei peste Prut, dar nici nu permite ocuparea necuvenită a unor locuri.

Am făcut doar o prezentare descriptivă a schiţei lui Leahu pentru că n-aş avea ce obiecţii să-i ridic (nici n-aş avea cum şi nici de ce). Poate că, având în vedere autoritatea lui exegetică, n-ar fi fost rău să le atragă atenţia ultimelor serii că devin cam repetitive şi că mitologia bunelului devine prea generală în cadrul unor schiţe biografiste nostalgice.

Al. CISTELECAN