Dacă spui astăzi că prin anii î80 în România un roman al unui scriitor autohton putea să apară şi în … o sută de mii de exemplare sau chiar mai mult, rişti să nu fii crezut. Erau aşa de mulţi cititori în acea perioadă în România? Nu e sigur că toţi cei care cumpărau cărţile le şi citeau, dar măcar era o investiţie în cultură. În cultura română…! Bibliotecile „personale” erau o modă. Şi chiar o necesitate? Posibil. Unde suntem azi? Exact în partea… opusă. Tirajele cărţilor sunt din ce în ce mai discrete, chiar numele importante, vizibile, nu adună tiraje mai mari de câteva mii de exemplare. Statisticile editurilor stau mărturie. Unde e răul? Unde se produce ruptura dintre literatură/ cultură şi cititor/ consumatorul de cultură? Răspunsul ne e, totuşi, la îndemână. La o întâlnire cu un grup de studenţi de la o disciplină artistică, alta decât „literele”, am neinspiraţia să întreb care a fost ultima carte citită. Foială în sală. Şi linişte. În final, unul mai curajos, îmi spune: „Cred că eram prin anul trei de liceu, când am fost obligat să citesc volumul doi din Moromeţii, ca să nu rămân corigent la literatură. O vară întreagă am chinuit cartea aia … De atunci nu am mai avut nici timp, nici plăcere să mai citesc.” O altă studentă recunoaşte că ea nu citeşte decât… Osho! Dezvoltare personală, adică. Eu nu prea ştiu cine e Osho, de asta nu duc mai departe discuţia. Ce a făcut, ce face „şcoala” românească pentru conectarea tinerelor generaţii la cultura română? E greu de spus. Prea puţin, probabil. Sau, nimic?
Regulile de circulaţie le înveţi pentru că e obligatoriu. De ce nu ar exista şi obligativitatea de a învăţa ceva mai mult despre literatura română? Învăţarea istoriei şi a noţiunilor de bază care definesc cultura română ar trebui să fie chestiuni de … strategie naţională. Despre americani se spune că nu prea au cunoştinţe de istorie şi geografie universale, că ignoră cultura universală. E adevărat, în acelaşi timp în SUA se înregistrează cel mai mare număr de utilizatori ai bibliotecilor publice, cu un procent de peste … şaizeci la sută! Numai că americanii citesc/ consumă, în cea mai mare parte, literatură şi autori americani. Patriotism local? Posibil.
Am să reiau, în context, o „poveste” lăsată de Fănuş Neagu, care spune ceva/ totul despre „autoritatea” lecturii şi a scriitorului: „Mă obsedează ideea (cumplit, devastator de enervantă): câtă inteligenţă, cinste şi devotament cheltuim noi, scriitorii, pentru fiinţa neamului? Pentru lume? – nici nu îndrăznesc s-o spun. Întâlnindu-mă cu o doamnă în jur de 40 de ani, mamă a doi copii, unul de 15 ani, celălalt de 9 ani, am schimbat, după salutul de rigoare, obişnuitele banalităţi: ce mai faci? cum o duci? etc. Doamna, pe care o ştiu de pe când era fetiţă în scutece, m-a pus în încurcătură cu: – Tu ce mai scrii Fănuş? Nu ştiu ce mi-a venit să răspund tot cu o întrebare: –Tu ce mai citeşti, M?… – O, dar eu nu mai am când să citesc! Soţul, tot timpul cu pretenţii, copiii extrem de ocupaţi, mama bătrână… Am dus întrebarea mai departe: – Copiii tăi ce citesc? Răspuns: – Naiba să-i ia, nu citesc decât plătiţi, în rest stau tot timpul la calculator. – Îi plăteşti să citească? am continuat. – Douăzeci mii ora de lectură. Şi nu-i pot reţine decât o oră, una şi jumătate! – Te costă, am calculat eu, cam 60.000 (şaizeci de mii) lei o partidă de lectură. – Noroc că o fac numai o dată pe săptămână! De asta, acum stau şi zac asupra unei întrebări: merită să mai duc romanul până la capăt? Nu mai vreau să scriu. Nu mai vreau şi gata. Nu mai vreau. Nu mai vreau să urc muntele. Şi cred că e dreptul meu (parafrazându-l pe Delavrancea) să nu mai vreau să vreau. Să mă uit în trecut şi să ridic din umăr. Să mârâi neputincios. Şi să nu mai văd nimic în viitor. Altădată m-aş fi îmbătat. Acum până şi beţia mă plictiseşte”.
Există, însă şi alte „faţete” ale acestei lipse de interes a cititorului pentru literatura momentului. Umberto Eco povesteşte undeva că la un curs cu studenţii săi descoperă că aceştia erau „tobă” de lecturi din scriitori străini, alţii decât scriitorii italieni contemporani. Îi întreabă, contrariat, de ce nu îi citesc pe scriitorii italieni…!? Răspunsul unuia, acceptat şi de alţii, cei mai mulţi, îl pune pe gânduri: proza italiană a momentului e plicticoasă, inabordabilă, de ocolit. Umberto Eco, cel care vorbise convingător despre „opera aperta” rămâne pe gânduri şi se decide să scrie un roman care să placă tuturor, să facă atractivă literatura momentului. Şi scrie „Numele trandafirului”, un roman care s-a vândut în sute de mii de exemplare în Italia şi în lume.
Reiau, aici şi vorba părintelui Baştavoi: scriitorul român scrie, prea adesea, de parcă ar vorbi cu capul sub apă, adică bolboroseşte, o face pe-a neînţelesul de dragul de a fi considerat profund cu orice preţ. Scriitorul român trebuie să facă vocalize înainte de a ieşi în lume, să aibă vocea limpede…!
„Reinventarea” cititorului este o necesitate, numai el poate „căra” dintr-o generaţie în alta „povara de cultură”. De pe la 1800 încoace problema aceasta apare/ reapare în spaţiul public românesc, asumată de şcoală, de politic, de societate în general. Acum am intrat/ reintrat pe orbita europenităţii. Dacă nu luăm şi cultura română cu noi, ca semn de identitate şi de identificare, riscăm să ne topim în spaţiul vid, confundaţi în vreo noapte cu o ploaie de stele care lasă nişte dâre din categoria „sfârâiacului” lui Creangă.
Adrian ALUI GHEORGHE
noiembrie, 2017