Electorale: Hârşti, hârşti, fleoşc …
Mai spre început de noiembrie, într-o seară cam răcoroasă, izgonit de consoartă din faţa televizorului conjugal, ca să poată urmări dumneaei în linişte Antena 3, bântuiam în părculeţul din faţa blocului împreună cu Micki, simpaticul meu căţeluş, ofticat şi el că pierduse desenele animate.
Tocmai puneam la cale un protest comun, când aud foşnete dinspre strada principală, din zona panourilor special amenajate pentru afişajul electoral: hârşti, hârşti, fleoşc … hârşti, hârşti, fleoşc… hârşti, hârşti… pauză. Da’ totul în sotto voce, pricepeţi?
Sensibil şi cu simţ civic cum mă ştiţi, mă scol nevricos şi mă pitulez după un boschet să văz dacă nu cumva cineva certat cu legea atentează la democraţie şi distruge, doamne feri, publicitatea prezidenţiabililor… Şi ce observ? Un personagiu slăbuţ care, ţinând o bidinea în mâna dreaptă … hârşti, hârşti, fleoşc… hârşti, hârşti, fleoşc… lipea afişul unui candidat la alegerile prezidenţiale din această toamnă. Lângă el, un coleg înalt ca bradul fixa şi ţinea afişul pe panou astfel încât acesta să dea cât mai bine vizual şi să convingă boboru pe cine să aplice ştampila în intimitate.
Uitându-mă ceva mai atent la cei doi, observ că pirpiriul era un domn director de şcoală nouă pe care, întâmplător, îl şi cunosc de pe la diverse manifestări educative. Om blând cu frica lui Dumnezeu şi a partidului care tocmai derapase de la guvernare, domn’ director lucra mecanic, afişând pe faţă o dilemă hamletiană: a lipi sau a nu lipi acest afiş?
Hârşti, hârşti, fleoşc??? Fleoşc, desigur, fleoşc! Iar dilema, odată depăşită, nu-l opreşte să-i facă mustăţi lui Iohannis, bască lui Mircea Diaconu, să-i radă barbişonul lui Paleologu, să-i scoată pantalonii lui Barna şi, în sfârşit, să-i tragă unei alte candidate o bundiţă naţională peste taiorul Coco Chanel cumpărat de la mama lui.
O mai rămâne director, n-o mai rămâne? Câţi bani plătiţi pe cotizaţia la partid s-au dus pe apa sâmbetei… Dar poate nu-i dracu aşa de negru şi se poate aciua şi în noua reconfigurare politică, că doar oameni suntem…
Distras de cele întâmplate şi dorind să-l salut pe tov. director, uit să adun excrementele lui Micki, dar nu-i bai. Poate că asta aduce noroc şi un procentaj mai bun candidatului pentru care cei doi lipeau afişe. Sau poate, nu?
Rămas singur, mă gândesc la cutia de aracet care zace în boxă. Din cauză că sunt indecis politic, am ratat şi anul acesta lipirea afişelor electorale, aşa că nici postul de şef de scară nu-l mai prind. De ce naiba m-am zgârcit la câţiva lei, nu ştiu… Dar mai vin şi alte alegeri…
Întors în casă, găsesc consoarta cu televizorul închis, plângând singură la calculator. Supărată din cauza prognozei sondajelor, se hotărâse să se răzbune şi să se înscrie la doctorat. Primise însă formularele în limba rusă şi avea o privire de animal rănit.
– Lasă, zic. Nu fi nevricoasă. O să ţi le trimită şi în limba moldovenească.
Soţu’ lu’ doctorandoaia