Generaţia mea

Generaţia mea a străbătut anii de liceu şi de studii universitare, între 1944 şi 1956, în cea mai întunecată etapă a dictaturii teroriste exercitată de comuniştii români, ajutaţi substanţial, de fapt conduşi de „experţii” sovietici, de profesie – călăi.

Teroarea din societate, în întregul ei, nu putea ocoli învăţământul, acolo unde trebuia să fie laminaţi viitorii oameni cu carte, între ei şi profesorii din învăţământul de toate gradele. Direcţionările, constrângerile şi prohibiţiile tindeau uneori spre domeniul absurdului, iar cei care nu executau fără greş ordinele erau executaţi fără de milă, fie îndepărtaţi din funcţii, inclusiv din profesorat, fie trimişi în lagăre, pentru „reeducarea prin muncă fizică”.

Câţiva dintre cei mai străluciţi dascăli ai mei de la „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, în frunte cu filologul Victor Savin, latinistul poet Har Mihăilescu şi istoricul Aurel Rotundu, toţi ridicându-se la nivel academic, au trecut astfel prin lagărele comuniste.

Cu strângere de inimă, îmi amintesc cum profesorul de fizică Teodoreanu, gheboşându-se ca sub o povară imensă, ne spunea în fiecare lecţie că toţi oamenii de geniu ai lumii erau fie ruşi, fie sovietici, şi toate invenţiile epocale aparţineau ca brevet ruşilor. Dacă mai apăreau excepţii, aceste invenţii sau descoperiri fuseseră furate de la ruşi/sovietici.

Cu o şansă de invidiat, am avut în Universitatea bucureşteană profesori de uriaşă valoare: George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur. Şi alţii, de aceeaşi talie, la istorie. Sub knut, ca nu cumva să fie destituiţi (Unii chiar au fost.) şi mai ales pentru a nu ne îndoctrina de la înălţimea lor cu ideile vremii, ocoleau subiectele proscrise şi nu aruncau anatema pe oamenii de valoare ai culturii sau ai istoriei.

 Înţelegeţi ce goluri imense ne pândeau, în toate domeniile culturii literare, lingvistice sau istorice. Cu aceste goluri imense am ieşit din Universitate, profesori, soarta silindu-ne să devenim autodidacţi.

O mare parte a culturii mondiale, mai ales în domeniul artei, al esteticii şi istoriei culturii, ne-a fost interzisă. Nu uit cum un strălucit student, viitor membru strălucit al Academiei, esteticianul şi anglistul Dan Grigorescu, era cât pe ce să fie dat afară din Facultatea de Filologie fiindcă citise prietenei sale, cu care apoi s-a certat şi ea l-a pârât, versuri din poemele lui Lucian Blaga.

Când porţile libertăţii s-au deschis larg, în anii 90 ai secolului trecut, generaţia mea tocmai se pensiona. Accesul la cultura mondială, interzis sau cel puţin obstrucţionat o lungă vreme, a fost eliberat. Pentru noi, era însă prea târziu.

Pensionari, bătrâni, uzaţi de cei patruzeci de ani de muncă în şcoală, cum nu ne mai cerea nimeni să ne împrospătăm cunoştinţele, am trecut pe planul al doilea în chip firesc şi nimeni nu mai pretinde acum celor puţini, care încă existăm, când ne apropiem periculos de nouăzeci de ani, să fim la curent cu mişcarea culturală mondială da capo al fine. Date esenţiale din ceea ce înseamnă noutate în artă şi în ştiinţele anexe ne apar mereu ca drumuri ce trebuie abia acum străbătute.

 Doar în folos propriu.

Mihai-Emilian MANCAŞ