Cu o sută de ani în urmă, fiecare român care simţea unirea ca o necesitate şi ca o şansă istorică, era un vizionar. Unde suntem astăzi?
Aveţi viziunea apocaliptică a dispariţiei complete a primelor zece mari oraşe din România? Fiindcă primele zece oraşe din România: Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Constanţa, Craiova, Braşov, Galaţi, Ploieşti, Oradea, într-o ordine stabilită de statistici, adună la un loc aproximativ cinci milioane de locuitori. Ei, din 1989 încoace cinci milioane de români au ales să plece din ţară şi să îşi facă un rost în alte zări. Clasa politică românească a distrus, conform statisticilor, din 1989 încoace, cât nu au distrus cele două războaie mondiale plus cutremurul din 1977: peste 1200 de întreprinderi mari, toate sistemele de irigaţie. Mai mult, din ţară producătoare de bunuri, am devenit o societate gregară care consumă, consumă, consumă. La o sută de ani de la Marea Unire, România nu are un proiect de ţară, nu are un plan de perspectivă pe o perioadă medie sau lungă. Memoria este dusă în derizoriu. Rănile comunismului au fost acoperite cu indiferenţă şi uitare, asta pentru că trecutul recent a fost „gestionat” chiar de cei care au produs răul. Istoria României nu mai este una singură, fermă, adevărată, este una „alternativă”. Cultura românească este înlocuită cu surogate, valoarea este relativizată în spaţiul public. Vectorii de imagine care apar în societatea românească, personalităţi credibile, modele necesare, sunt decredibilizate de mediocritatea care s-a insinuat în toate „straturile” societăţii noastre. România la Centenar nu e o ţară în sărbătoare. Urarea „la trecutu-ţi mare, mare viitor”, a lui Eminescu, este estompată de o posomorală care se întinde în toate cotloanele conştiinţei şi ale vieţii publice. Politicienii confundă neamul cu neamurile. Partidele, indiferent de nuanţa ideologică, nu mai slujesc ţara, ci se răfuiesc cu ţara. Sacrificăm ţara ca să salvăm o clasă politică coruptă, autoimpusă prin minciună şi prin cacealmaua promisiunilor goale de conţinut, lipsită de elementara conştiinţă a momentului istoric în care trăim. Persoane care ne decid soarta, prezentul şi viitorul, fac zilnic dovada imposturii, a lipsei de profesionalism, a inculturii, a lipsei de educaţie, a relei voinţe. Nici comuniştii, în anii 50, nu au riscat să pună în funcţii de decizie analfabeţi funcţionali, aşa cum s-au umplut structurile administrative de la noi. Un prim-ministru incapabil să înţeleagă textul pe care îl citeşte în spaţiul public este un vis urât. Un ministru al economiei, care îl depăşeşte în „gâgisme” pe celebrul Zăroni de pe vremuri, e o calamitate pentru un neam. Un şef al unei instituţii publice de cultură din Craiova cerea ca mamele care pretind, în stradă, dreptul la un viitor european al pruncilor lor, să primească câte … un glonte. Patetismului şi implicării emoţionale a unei lumi care acum un secol avea viziunea unei Românii europene, îi răspundem cu vulgarizarea oricărui mesaj din spaţiul public. Un miting cu câteva zeci de mii de români din ţară şi din diaspora, desfăşurat recent, a avut un slogan de o vulgaritate care face să pălească şi DEX-ul, ducând în derizoriu orice ideal colectiv. Un reprezentant al guvernului a cerut, la o manifestare publică, ca însemnele României la Centenar să fie imprimate pe „tricoae” şi nu pe tricouri, mizând pe miştocăreala de neam prost. Cât de jos mai putem coborâ? Greu de spus. Actului măreţ al Unirii de acum un secol îi răspundem, parcă, caragialesc, cu o veselă şi condamnabilă inconştienţă: – La Centenar, birjar …!
*
Aş vrea, totuşi, să revin la un ton ceva mai optimist. Cu oarece vreme în urmă, la Stockholm fiind, la recepţia hotelului erau afişate adresele şi numerele de telefon ale tuturor confesiunilor şi lăcaşelor de cult din preajmă. Între ele am găsit şi adresa la care se ţineau liturghiile ortodoxe, am găsit şi numele preotului român misionar. Am căutat şi am găsit biserica, aceasta aparţinea comunităţii ruse, dar îşi împărţeau spaţiul şi timpul şi cu alte etnii, chiar alte confesiuni. În interiorul Bisericii erau, la un moment dat, ruşi, greci, români, italieni, francezi, sârbi etc., fiecare odihnindu-şi sufletul. L-am întrebat pe preotul român cum e posibil să fie aşa amestec de populaţii în acelaşi spaţiu, în acelaşi timp. Răspunsul acestuia mi-a rămas, în esenţă, în minte: dacă strada, dacă societatea se comportă ca un Turn Babel, Biserica e singurul loc în care oamenii vorbesc aceeaşi limbă. Acesta cred că este răspunsul la ce se întâmplă şi ni se întâmplă. Cu o sută de ani în urmă, românii şi etniile conlocuitoare au reuşit să vorbească aceeaşi limbă; şi nu neapărat limba românească, cât limba iubirii şi a speranţei. Pot părea vorbe mari, tocite adesea, dar din când în când, măcar la Centenar, ar trebui să ni le reamintim. Revoluţia din 1989 a fost posibilă, s-a spus, fiindcă „românii au fost uniţi în ură”: ura faţă de un sistem, faţă de o ideologie, faţă de o clasă politică care acţiona împotriva intereselor naţionale şi individuale. Din ură, dărâmi. Dar ca să construieşti îţi trebuie iubire. De asta, la acest Centenar, românii şi etniile conlocuitoare, indiferent de rang social, indiferent de funcţiile publice, de cultură, de meserie, de locul în care trăiesc, în ţară sau aiurea, indiferent de religie etc. trebuie să vorbească aceeaşi limbă. Iar Unitatea, a demonstrat-o istoria dintotdeauna, nu a făcut nimănui, dar absolut nimănui!, rău. Dimpotrivă. Şi dacă Unitatea va fi posibilă, dacă vom vorbi „aceeaşi limbă”, atunci şi o societate meritocratică va fi posibilă. Trebuie să avem în vedere, ca argument, creşterea, în toate planurile, a României după actul Unirii de la 1918. Ceea ce ar trebui, din nou, demonstrat. (N.R. Text preluat din revista „Conta” nr. 30, Piatra-Neamţ, august, 2018)
Adrian ALUI GHEORGHE