M-am lămurit oarecum, după nişte experienţe amărui din toţi anii trăiţi în ţărişoara noastră şi după călătorii prin lume, că totul depinde de simpla calitate etic-morală a oamenilor, că România a rămas la coada Europei tocmai din cauza oamenilor limitaţi nu numai intelectual şi profesional cât mai ales uman şi care au ajuns să aibă unele poziţii, oricât de neînsemnate, prin instituţii, prin şcoli, peste tot. Pentru că ei fac, de fapt, atmosfera de doi bani pe oriunde se mişcă. Iar răutatea lor e uneori inimaginabilă, trebuie să o spunem. Bărbaţi sau femei, sunt răzbunători, meschini, plini de venin, iar preocuparea lor cea mai importantă este să fie atenţi la viaţa şi activitatea celorlalţi, în special ale celor care încearcă să mişte cât de cât lucrurile în direcţia lumii civilizate.
Nu cred, de exemplu, în rapoarte şi hârtii în sistemul de învăţământ, nici în severitatea afişată şi intimidantă la clasă a profesorului, nici în obsesia pentru evaluare şi iar evaluare, nici în relevanţa notelor pentru capacităţile psiho-emoţionale şi intelectuale ale elevilor, nici în „competenţa în domeniu” a profesorului lipsit de orizont cultural şi intelectual sau de infinit de simpla bunătate sufletească, nici în spiritul de competiţie dus la extrem.
Cred în atitudinea prietenoasă, părintească, în disponibilitatea pentru dialog, în simţul umorului, în interesul pentru lectură şi în general pentru carte, calităţi fără de care nicun super-mega-management educaţional din univers nu reuşeşte să fie decât o schiţă seacă dezvoltată papagaliceşte în „jdemiile” de hârţoage care nu folosesc nimănui.
Din păcate, dincolo de excepţiile admirabile, peisajul e colorat de „orgolii”, „pretenţii”, „infatuări”. „Eu sunt Profesorul, tu eşti elevul şi îmi datorezi ascultare necondiţionată!” este deviza după care par să funcţioneze mulţi oameni ai învăţământului.
Chiar am fost întotdeauna mirat de încrederea neclintită şi fără umbră de îndoială pe care unii o au aşa pur şi simplu în propriile păreri, în propriile puncte de vedere, în propriul mod de a se raporta la situaţii şi la oamenii din jur. Îi recunoşti după felul neobosit în care îţi vorbesc despre ei, despre întâmplările lor şi mai ales despre certitudinile lor. Şi după graba cu care se supără atunci când îi contrazici sau nu le ţii hangul, deşi susţin peste tot că nu sunt ranchiunoşi, că nu pun la inimă nimic şi aşa mai departe.
Atitudinea suficientă (da, aceea care nu mai lasă loc de nimic şi pentru nimeni pe lângă ea!) e şi amuzantă şi tristă. Amuzantă, pentru că e în contrast flagrant cu lumea mare şi diversă de care persoana în cauză nu pare mai deloc conştientă. Tristă, pentru că e întotdeauna băţoasă, arogantă, însoţită de o încordare permanentă care ar merita cauze mai bune. Plus deranjul pe care îl produce printre oameni care îşi trăiesc împăcaţi sentimentele propriilor limite încercând să se autodepăşească prin hărnicie, disciplină, perseverenţă.
Cum să spun? În principiu, este bine să fim încrezători în steaua noastră pe pământ şi să facem ce depinde de noi pentru ca lucrurile să se plieze pe aceste proiecţii, dar fără momentele de ezitare, fără replierile prudente, fără dramul de modestie totul poate deveni o imensă iluzie care falsifică chiar viaţa aceea extraordinar de stăpână pe sine.
Şi chiar dacă ajungem, în timp, să învăţăm din mers despre oameni, e în natura noastră cumva să nu reuşim să integrăm lecţia aceasta în propriile situaţii de viaţă şi să fim mai mereu luaţi prin surprindere.
Răutatea gratuită, căci despre ea este vorba, este ceva ce nu voi înţelege probabil niciodată, oricâte instrumente de explorare aş folosi. Explicaţii pentru pornirile ostile fără motiv sunt destule: istorice (anii de teroare comunistă şi firele de legătură încă puternice în societate), educaţionale (marginalizarea valorilor etic-morale şi culturale), sociale (manelizarea şi isterizarea oamenilor prin mass-media), politice (proliferarea tipului de lider „şmecher” şi „descurcăreţ”), psihologice (traume şi frustrări acumulate) etc. Cu toate acestea, ne trezim adesea luaţi pe nepregătite, învinşi, puşi la punct, fără replică, reduşi la tăcere. Şi este nevoie de multe resurse sufleteşti pentru a trece cât de cât cu bine prin astfel de încercări.
Psiholog, Vasile BAGHIU