Undeva la marginea lumii
Cum de mai mulţi ani am intrat şi în învăţământ, am lăsat oarecum deoparte scrisul literar şi m-am implicat într-un proiect didactic-ştiinţific, anume scrierea unui manual cu date şi abordări la zi pentru asistenţii medicali, pentru că am observat că domeniul îngrijirilor specifice a rămas în urmă. Până acum, am publicat două volume din „Teoria şi practica nursing”, iar al treilea este în pregătire pentru tipar. Ce vreau să spun? În munca aceasta de documentare şi scriere propriu-zisă trăiesc fel de fel de sentimente, deopotrivă negative şi pozitive, de fapt mai mult amestecate.
Mai întâi, cele de frustrare şi pline de năduf. În timp ce la noi peisajul bibliografic este cam de la o mie nouă sute toamna şi nu prea populat, în Vest există pentru fiecare termen, pentru fiecare concept, pentru fiecare conţinut şi pentru fiecare temă zeci şi zeci de contribuţii, zeci şi zeci de studii, zeci şi zeci de titluri în zeci şi zeci de ediţii, toate la zi. O organizare şi o efervescenţă uluitoare, în cercetare şi în educaţie, un peisaj copleşitor, dezarmant şi încurajator în acelaşi timp.
Ştiu că la noi situaţia aceasta de stagnare şi rămânere în urmă este din păcate la fel şi în alte domenii şi că mai peste tot lucrurile trebuiesc luate de la zero, că totul e de făcut, că suntem cu multe decenii rămaşi pe drum, dar senzaţia de groapă în care vieţuim aici sau de părăsire undeva la marginea lumii, sau de izolare tribală este atât de puternică încât eşti tentat nu de puţine ori să o laşi baltă şi să continui vieţuirea pur şi simplu după modelul local, un gând trecător şi acesta, din fericire, adevărat, pentru că oricum nimănui nu-i pasă, chiar dacă pe termen lung nu se ştie niciodată.
Apoi, trăiesc şi sentimente plăcute, ştiind că lucrarea este necesară şi că mulţi profesionişti, elevi şi studenţi din domeniu o folosesc deja la clasă şi în practică, iar receptarea excelentă de care au avut parte în ţară primele două volume (avizate şi de M.E.N.) este încă o motivaţie care mă poartă în această aventură în care am dat la o parte, chiar dacă nu de tot, cum spuneam, proiecte literare şi alte planuri.
Ştiu că la capăt va fi meritat totul: efortul, timpul, forţarea unor inerţii, chiar şi invidiile şi răutăţile incredibile stârnite pe parcurs şi de care vreau să uit, de care deja am uitat. Ştiu că la capăt ceea ce va conta va fi doar împlinirea unui proiect (pentru care alţii de pe alte meleaguri au parte de echipe de lucru) şi faptul că voi fi fost parte a unei schimbări necesare în pătrăţica aceasta a îngrijirilor din spitale de care toţi, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, ajungem să luăm cunoştinţă.
Prof. psih. Vasile BAGHIU