Sunt multe probleme în sistemul de învăţământ: subfinanţarea, lipsa de motivaţie salarială a profesorilor, slaba pregătire şi lipsa de cultură ale unor profesori, lipsa de conectare la standardele internaţionale în privinţa conţinuturilor şi abordărilor şi dezinteresul pentru aducerea la zi a acestora, aglomerarea inutilă a materiilor de studiat la clasă, modul lejer în care este privit copiatul şi plagiatul, confuzia valorilor, violenţa în şcoli, comunicarea deficientă a profesorilor cu familiile elevilor şi lipsa de interes a familiilor pentru o comunicare reală, dar şi afectarea familiilor de fenomenul emigraţiei economice, politizarea accesului în funcţia de director, scăderea prestigiului cărţii şi a lecturii ca instrumente de formare intelectuală şi etic-morală, birocraţia, lipsa sprijinului pentru dascălii aflaţi la început de carieră, diferenţele dintre şcolile rurale şi cele din oraşe, lipsa bazei elementare igienico-sanitare în foarte multe şcoli, excesul de zel în organizarea unor aşa-numite activităţi extraşcolare, formalismul cursurilor de perfecţionare şi a cercurilor pedagogice, barierele birocratice în organizarea unor excursii şi vizite cu elevii în vederea îmbogăţirii pe teren a cunoştinţelor de geografie, istorie, artă şi ştiinţe ale naturii, schimbările mult prea frecvente de legi şi miniştri care arată ca un continuu experiment.
Iar lista ar putea continua, fireşte, pentru că oricine a avut sau are de a face cu acest sistem poate adăuga experienţele proprii.
Totuşi, există, cred, o problemă care stă la baza multora dintre aceste disfuncţionalităţi şi deficienţe şi care ar putea fi considerată cea mai importantă. Mă refer la persistenţa fricii în relaţia profesor-elev. Este o frică moştenită, perpetuată istoric şi transformată în modus vivendi.
Pentru că nimeni în calitate de profesor nu poate să-şi dispreţuiască pe faţă sau să-şi admonesteze agresiv elevii şi apoi să pretindă respect din partea lor. Va primi doar semne de politeţe formală şi poate supunere (pe care evident că le va interpreta drept rezultate bune ale „exigenţei” şi „responsabilităţii” sale extraordinare), dar niciodată nu va avea parte de dialog sau respect. Pentru că niciun profesor nu poate să formuleze, la evaluări, întrebări şi apoi să ţintuiască elevii sau studenţii în minute de tăceri stânjenitoare decât dacă este interesat mai mult să-i „prindă” cu lipsurile decât să le cunoască potenţialul real. În a doua variantă evident că pune întrebări ajutătoare care să-i aducă pe elevi sau studenţi, din aproape în aproape, socratic, la adevăr şi la răspunsul aşteptat. Pentru că nimeni în rolul de profesor nu ameninţă cu nota, corigenţa şi alte prăpăstii decât dacă nu este sigur pe sine, adoră să-şi exercite autoritatea în orice condiţii şi nu-şi cunoaşte rolul şi menirea de dascăl.
Frica ne conduce, frica face jocurile, frica se lăfăie în voie pe coridoarele în gol răsunătoare ale învăţământului, frica taie creativitatea, frica formează oameni obedienţi, nu cetăţeni responsabili, frica demotivează şi întăreşte rândurile celor care renunţă la şcoală, frica plămădeşte în şcoli o societate a suspiciunii şi frustrării, frica este o pacoste care anulează toate bunele-intenţii din aceste medii, frica ar trebui eliminată complet din şcoală, făcută să dispară, nu ştiu cum, dar să dispară şi să nu se mai întoarcă niciodată.
Prof. psih. Vasile BAGHIU