* dialog convivial cu prof. Maria Lupu, directorul liceului
Marţi, 17 mai. Biroul doamnei director, cam răcoros, flori, cît într-o grădină, două ceşti cu ceai, cîteva „cîrmoaje”, apă plată. Oboseala calmă şi satisfacţia senină domnesc cel mult zece minute. Cam atît trece pînă se deschide uşa şi cîte cineva intră (iar!) să-i aducă directoarei o „problemă” sau vreo hîrtie la semnat, ignorînd discuţia noastră în plină desfăşurare. Astfel, în vreo două ceasuri adunate ante şi post meridian, reuşim să închegăm o conversaţie neconvenţională şi reuşim să adunăm cîteva gînduri din primul an de după cei o sută împliniţi de şcoala noastră.
R: „Filmînd” retroactiv Săptămîna Centenarului, aveţi vreo „părere de regret” faţă de imaginea de ansamblu a activităţii?
ML: Am ceva nemulţumiri, dar nimic ireparabil. Mi-au lipsit sălciile pletoase care marcau imaginea liceului. Acum, după curăţare, au început să lăstărească. Cele mai „tinerele” sunt ciufulite deja, cea mai bătrînă n-are decît mustăţi. (Rîde sincer şi cu poftă). Sper să-şi revină pînă începe noul an şcolar. Apoi, am identificat şi cîteva gafe, datorate desigur agitaţiei şi suprapunerii unei avalanşe de probleme de ultimă oră. Le-am înregistrat la categoriile „că şi uitarea-i scrisă-n legile-omeneşti” şi „gafele sunt sarea şi piperul”, dar sperăm să ne fi revanşat oarecum şi să ne bucurăm de empatia celor cărora le-am greşit fără de voie.
R: Acum că s-au încheiat manifestările dedicate centenarului, vă simţiţi eliberată de stresul acumulat în ultima vreme?
ML: Într-un fel. Zbuciumul unui astfel de eveniment te epuizează, dar te şi încarcă pentru „restart”. Astfel de experienţe, unice în cariera noastră, au darul de a genera o mai bună cunoaştere a celor cu care lucrăm şi, în acelaşi timp, de a determina o mai bună cunoaştere de sine. Ele dau măsura care echilibrează ambiţiile şi realizarea acestora. Fără ca neapărat aceasta să constituie intenţia de a concura pe cineva. A fost o competiţie cu noi înşine.
R: Care a fost, ca să mă exprim oarecum în limbajul care vă este familiar din punct de vedere profesional, vectorul esenţial în întreprinderea dificilă a organizării unui eveniment de asemenea anvergură?
ML: În proiectul nostru, putem vorbi despre o compunere de vectori. Fără să ierarhizez neapărat, aş începe cu elevii, principala resursă, şi mă refer aici nu numai la cei care acum sunt în formare, ci, prin extensie, la cei care, trecînd prin această şcoală, au devenit, unii dintre ei chiar profesori la CNCH, alţii personalităţi ai unor domenii diverse sau, pur şi simplu, oameni de nădejde. Apoi, ne-am bucurat de aportul consistent al părinţilor, de contribuţia importantă a autorităţilor locale şi de sprijinul moral al comunităţii educaţionale, în care includ şi Inspectoratul Şcolar, de sprijinul sponsorilor. În cele din urmă, orchestrarea întregii acţiuni s-a datorat colegilor mei, profesorii. Iar acum, cînd repornim motoarele, în mod evident, cei din urmă vor fi, ca-ntotdeauna, cei dintîi.
R: Cum aţi reuşit să concertaţi eforturile unor categorii atît de diferite de participanţi la eveniment?
ML: Cu mici excepţii pe care le-am trecut sub tăcere pentru ca, mai tîrziu, să le valorificăm în ameliorarea culturii noastre organizaţionale, emulaţia determinată de sărbătoarea centenarului a mobilizat toate forţele pro-active. În ultima zi a manifestărilor, „Dialogul generaţiilor” a revelat un anumit tip de solidaritate creată în jurul şcolii. Fiecare dintre cei prezenţi a relevat faptul că viaţa noastră se încheagă în jurul a ceea ce ne-au determinat şcoala şi propria voinţă să devenim. Acest adevăr este ilustrat, fără putinţă de tăgadă, deviza de pe placa comemorativă, dezvelită: „Drum senin în destin, fapte vrednice de rosturi temeinice” Şi aceasta, în condiţiile în care s-au aflat faţă-n faţă reprezentanţi ai cel puţin 60 de generaţii de absolvenţi ai „Hogaşului”.
R: Înţeleg că aceasta a fost imaginea vie a stemei liceului, floarea de colţ, simbol al frumuseţii perene dominînd piscuri îndrăzneţe, albastrul cerului şi profunzimea dictonului „Non scholae, sed vitae discimus”. În această idee, ce nume s-au remarcat în bogatele activităţi desfăşurate în Săptămîna Centenarului?
ML: Nu voi da nume, am consuma timp şi spaţiu tipografic. Şi-apoi, mă tem din nou să nu nedreptăţesc pe cineva. Le găsiţi, în mare parte, în programul activităţilor. Dar la reuşita proiectelor prezentate au contribuit şi oameni al căror nume nu este înscris pe generic. Să zicem că, în sensul larg al cuvîntului, comunitatea „Hogaş” s-a străduit să facă vizibile performanţele în sîmburele cărora se regăsesc competenţele noastre. Este probabil şi motivul pentru care Universitatea Suceava ne-a acordat Medalia de aur, ca recunoaştere a calităţii parteneriatului instituţional şi a valorii de pepinieră a liceului nostru.
R: Proiectul de ansamblu al manifestărilor s-a înscris în tradiţia „Hogaşului”?
ML: Nu neapărat la nivelul acţiunilor, cît mai ales ca atmosferă spiritul „Hogaşului” a dominat, iar tradiţia s-a văzut îmbogăţită cu idei noi, generatoare de noi proiecte. Tradiţia umanistă şi cultural-artistică a liceului a primit şi provocarea unor activităţi de succes ale claselor „realiste”. Mă refer desigur la Procesul de „Hogaş”, realizarea originală a unui proces academic, cu impact educaţional profund, care a valorificat resursele de personalitate ale elevilor de profil real. Ceea ce traduce, ştiinţific şi artistic, implicarea adolescenţilor noştri în problematica lumii contemporane, manifestată ca luare de poziţie, ca luare de cuvînt, ca luare aminte. Un adevărat examen de conştiinţă, încheiat cu sentinţa de „condamnare la responsabilitate”.
R: Înţeleg că aţi urmărit atît tradiţia cît şi inovaţia. Cum asiguraţi continuitatea acestui spirit al „Hogaşului”?
ML: Este deja al doilea an în care organizăm Ziua porţilor deschise. Profesorii şi elevii claselor a IX-a şi a X-a au primit vizita elevilor de gimnaziu care doresc să se orienteze către oferta noastră educaţională. Aceştia s-au integrat activităţilor şcolare ca un prim contact cu exigenţele statutului de liceean, dar şi cu oportunităţile care le pot valoriza potenţialul.
R: În esenţă, acţiunile prilejuite de jubileul Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş”au reuşit să adune laolaltă generaţii, cariere, destine. Din punct de vedere personal, cum aţi perceput acest eveniment … centenar?
ML: Lucrez la „Calistrat Hogaş” de-o viaţă şi mă leagă de această instituţie o relaţie consubstanţială, chiar dacă nu sună foarte sentimental acest cuvînt. De 28 de ani de cînd, în ipostaze diferite, fac parte din echipa managerială, am visat acest moment, iar acum nici nu-mi vine să cred că a trecut, că intrăm într-un nou veac. (Surîde.) Cum spuneam şi la festivitatea de închidere, suntem mai înţelepţi cu o sută de ani, dar şi mai tineri cu o sută de generaţii. Am redescoperit cît de dragi ne suntem unii altora, cîtă nevoie avem unii de ceilalţi şi cît de multe putem întreprinde, atunci cînd punem laolaltă priceperea şi binevoirea noastră.
Se deschide, a nu ştiu cîta oară uşa, cineva are o problemă, cui s-o dea, directoarei desigur. Mulţumesc frumos şi mă retrag să consemnez cele cîteva crîmpeie de gînd legate de împlinirea unui veac de cînd pe-aici, pe la Hogaş, s-a aprins lumina.
A consemnat Alina PAMFIL